Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Miercuri , 11 Martie , 2015

Gripa spaniolă, marele flagel al secolului XX

de Ioan Botis

Gripa spaniolă este un tip de gripă care a apărut la sfârşitul primului război mondial, fiind, se pare, aceeaşi boală cu gripa aviară de astăzi. A ajuns în multe ţări, odată cu întoarcerea soldaţilor de pe front, afectând în principal tinerii şi având o rată de mortalitate ridicată, care a omorât între 50 şi 100 de milioane de persoane din toată lumea, între 1918 şi 1919. Boala a fost observată pentru prima dată în Fort Riley, Kansas, Statele Unite ale Americii, la 11 martie 1918.

 

Veacul al XX-lea nu este cunoscut doar pentru uriaşele pierderi de vieţi umane din cele două războaie mondiale, ci şi pentru fragilitatea medicală a umanităţii în faţa germenilor invizibili şi letali. Ultima sută de ani numără zeci de milioane de victime ale gripelor exotice „dotate” cu apelative clasice. Gripa spaniolă, gripa asiatică sau pandemia Hong Kong sunt tot atâtea nume ale apocalipsei.

 

Se crede că gripa spaniolă a fost una dintre cele mai letale pandemii, după Moartea Neagră, din istoria umanităţii. Multe dintre victime au fost persoane tinere şi sănătoase, gripa spaniolă fiind total diferită de celelalte pandemii care au afectat în principal copii, bătrâni şi persoane cu sănătatea deja şubrezită. În mod bizar, grupurile de risc (copii, bătrâni, imuno-deficienţi) nu au fost atât de afectate. Gripa spaniolă a fost o boală care a făcut ravagii incredibile şi care a reuşit în câteva luni să aducă cu sine o mortalitate de cinci ori mai mare decât cea produsă de gurile de foc ale conflictului global.

I s-a spus injust „gripă spaniolă”, deşi cumplitul virus a apărut pentru prima dată pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Aliaţii din timpul primului război mondial au dat pandemiei numele de gripă spaniolă deoarece aceasta a primit mai multă atenţie în ziarele spaniole decât în tot restul Europei. Motivul a fost acela că Spania nu a fost implicată în primul conflict militar mondial, iar presa nu a fost cenzurată ca în restul Europei. Spre deosebire de transparenţa din Spania, în celelalte ţări europene, prinse în vâltoarea războiului, precum Franţa, Germania şi Marea Britanie, presa a primit ordin strict să blocheze orice informaţii despre numărul victimelor umane ale gripei, pentru a nu afecta cumva moralul şi combativitatea soldaţilor de pe front.

 

Nici până astăzi cercetătorii nu au stabilit care a fost focarul iniţial al pandemiei de proporţii apocaliptice declanşată în anul 1918. Unii istorici susţină că virusul ar fi venit din China, alţii că ar fi apărut în Haskel County, un mic orăşel din Kansas. În analele istoriei medicinei, prima victimă a gripei spaniole este Albert Glitchel, un bucătar de campanie american. În ciuda măsurilor de protecţie şi a încercărilor disperate de a izola virusul cu mortalitate nemaiîntâlnită, gripa se deplasa cu o viteză incredibilă. Primii soldaţi americani trimişi să lupte în Europa au dus cu ei virusul, cu toate că nu prezentau vreun simptom al bolii în momentul în care s-au înrolat.   

 

În mai 1918, gripa făcea deja victime printre soldaţii francezi. Cu o viteză neanticipată nici de către cei mai pesimişti medici, virusului s-a răspândit în aproape fiecare ţară europeană. Extrem de contagioasă, gripa spaniolă avea să atingă cu o viteză record Rusia, China, India, Japonia, Africa şi chiar îndepărtatele insule Tahiti şi Samoa, unde, în doar două luni, a ucis circa 20% din populaţie. Epidemia a atins proporţii globale.

 

Gripa spaniolă a lovit omenirea în două valuri succesive. Primul val a fost extrem de contagios, dar al doilea s-a dovedit a fi deopotrivă contagios şi mortal. Spitalele au devenit curând neîncăpătoare sub asaltul numărului mare uriaş de pacienţi. În faţa acestei catastrofe, autorităţile din toate ţările afectate de virus au luat decizia înfiinţării de uriaşe spitale de campanie, desfăşurate sub cerul liber, deoarece numărul persoanelor infectate era atât de mare, iar teama de molipsire atât de teribilă, încât victimele nu mai puteau fi tratate sub vreun acoperiş. Pe lângă acest aspect, autorităţile s-au confruntat şi cu penuria de medici şi asistente medicale, marea majoritate a acestora fiind detaşată pe front.

Aflate în culmea disperării, Crucea Roşie şi toate unităţile medicale existente la acea vreme au lansat repetate apeluri către voluntari.

Autorităţile din cadrul multor comunităţi au impus carantina generalizată, au ordonat tuturor cetăţenilor să poarte măşti de tifon şi au închis spaţiile publice precum unităţile de învăţământ, bibliotecile, teatrele şi cinematografele. Oamenii au fost instruiţi să nu-şi mai strângă mâinile în formă de salut, să stea pe cât posibil în propriile locuinţe, să se evite unii pe alţii. La fiecare colţ de stradă erau amplasate afişe mari care-i îndemnau pe oameni să nu mai scuipe pe străzi, un obicei frecvent în acele timpuri, chiar şi în cele mai civilizate ţări.

Victimele gripei spaniole sufereau teribil. La doar câteva ore de la declanşarea primelor simptome specifice, caracterizate prin stare de slăbiciune extremă, oboseală generalizată, febră şi dureri de cap, culoarea pielii devenea atât de pronunţat albastră, încât medicilor le era imposibil să determine culoarea iniţială a pielii pacientului. Gripa spaniolă provoca accese de tuse atât de puternice, încât unii pacienţi sufereau rupturi ale muşchilor abdominali. O spumă roşiatică din sânge şi salivă ţâşnea pur şi simplu din gura şi nasul celor infectaţi. Spre final, pacienţii începeau să sângereze şi pe urechi, vomitau tot mai frecvent, iar în unele cazuri se instala şi incontinenţa urinară.

 

Al doilea val al pandemiei a fost atât de sever, încât victimele, în majoritatea lor, mureau la câteva ore după ce prezenta primele simptome. Cei care aveau organisme mai puternice rezistau o zi, maximum două. Disperaţi, milioane de oameni au încercat remedii naturiste de prevenire a virozelor, precum consumul sporit de ceapă, purtatul non-stop al unui cartof curăţat de coajă în buzunar sau ataşarea de gât a unui săculeţ cu o bucată de camfor. Evident, nici una dintre aceste metode de prevenţie nu s-a dovedit eficientă.

Numărul incredibil de mare de morţi a dus la situaţia în care cei vii nu mai pridideau cu îngroparea sau incinerarea cadavrelor. La morgi, cadavrele au trebuit înghesuite pe holuri şi coridoare. Nu existau îndeajuns de multe coşciuge şi nici oameni care să sape imense gropi comune. Crematoriile lucrau fără întrerupere.  

 

Rata mortalităţii pandemiei din 1918-1919 nu se cunoaşte cu exactitate, dar se estimează a fi între 2,5-5% din populaţia Pământului din acel moment şi că între 33 şi 50% din populaţie a suferit de această boală. Se crede că gripa a ucis 25 de milioane de oameni doar în primele 25 de săptămâni de la declanşarea pandemiei.

 

În India au murit 17 milioane de persoane, aproximativ 5% din populaţia din acea epocă, atingând o rată a mortalităţii de 20% în unele zone. În armata indiană, cel puţin 22% din soldaţii care s-au îmbolnăvit au murit. Gripa şi-a făcut apariţia în India la sfârşitul anului 1918 şi s-a dovedit a fi atât de violentă, încât au existat regiuni întregi în care nimeni nu a scăpat cu viaţă. Spitalele erau atât de înţesate încât era imposibil ca morţii să fie scoşi la timp din unităţile medicale pentru a face loc altor bolnavi. Străzile erau şi ele pline de cadavre.

 

În Statele Unite ale Americii, aproape 28% din populaţie a suferit de gripă spaniolă şi între 500.000 şi 675.000 de persoane au murit.

În Marea Britanie au murit aproximativ 200.000, iar în Franţa, peste 400.000.

În Alaska şi Africa de Sud au murit comunităţi întregi. În Australia au murit 10.000 de persoane şi în insulele Fiji au murit 14% din populaţie, în doar două săptămâni, iar în Samoa Occidentală, 22%.

Spania a fost una dintre ţările cele mai afectate, cu 8 milioane de infectaţi şi aproximativ 300.000 de morţi. Mortalitatea a ajuns în toamnă la cote alarmante în Copenhaga. Spitalele erau suprapopulate cu bolnavi. Guvernul a închis toate teatrele, sălile de cinematograf şi cele de spectacole. Mortalitatea a fost incredibil de ridicată, existând cazuri de familii în care toţi membri au murit.

În Mexic, regiunea cea mai afectată a fost statul Nuevo Leon, în care, de la 1 octombrie până la 15 decembrie au murit peste cinci mii de persoane, populaţia statului fiind de 336.000 de locuitori. La 19 octombrie 1918, gripa spaniolă a ajuns din Europa pe coastele Africii de Vest. În Sierra Leone, rata mortalităţii a ajuns la o mie de victime pe săptămână, muncitorii lucrând zi şi noapte să confecţioneze sicrie. Alături de oameni, cimpanzeii şi maimuţele au murit în număr foarte mare.

 

Printre victimele celebre ale gripei spaniole s-au numărat poetul francez Guillaume Apollinaire, dramaturgul francez Edmond Rostand, economistul politic şi sociologul german Max Weber. La 20 septembrie 1918, F.D. Roosevelt, secretarul adjunct al Marinei la vremea aceea, a fost lovit de gripa spaniolă. Supravieţuitor al pandemiei, oficialul avea să devină cel mai influent preşedinte american al secolului trecut. Chiar şi Woodrow Wilson a contractat virusul, în anul 1919, pe când negocia Tratatul de pace de la Versailles. Abia în octombrie, în Statele Unite ale Americii, s-a luat în discuţie închiderea cinematografelor şi a sălilor de spectacole.

Chiar dacă nu primul război mondial a cauzat gripa, totuşi, mişcările masive de trupe au ajutat la extinderea ei. Cercetătorii cred că sistemele imunitare ale soldaţilor au fost debilitate din cauza tensiunii luptelor, atacurilor chimice, mărind probabilitatea de a contagia boala. Cantitatea de soldaţi aflată în continuă mişcare şi modernizarea sistemului de transport au făcut posibilă propagarea pandemiei într-un evantai mai mare de comunităţi. Medicamentele pe care le-au adoptat bolnavii erau casnice, în special ceai de muşeţel.

 

Se estimează că primul război mondial a adus 20 de milioane de victime în patru ani. La sfârşitul anului 1918 au fost declarate deja şase milioane de victime ale gripei spaniole, boala fiind privită drept cel mai mare dezastru medical din istoria omenirii, după ciuma bubonică.

Între pandemiile majore care au afectat lumea în secolul XX, gripa spaniolă se evidenţiază prin aspectul ei cataclismic, rezultatul ei înregistrând zeci de milioane de morţi. Ceea ce a frapat a fost virulenţa pandemiei: în multe cazuri, între momentul infectării şi cel al decesului treceau doar câteva ore. Cu siguranţă, gripa spaniolă a fost cea mai devastatoare epidemie a epocii contemporane, lăsând în urma sa mai multe victime decât toate valurile de ciumă din perioada medievală. A fost cunoscută şi sub alte nume: „Spanish Lady”, „Febra de trei zile”, „Bronşită purulentă”, „Sandfly Fever” şi „Blitz Kattarrh”.

 

În 1977-1978, a avut loc o pandemie relativ uşoară, denumită „gripa rusească”. Virusul gripei H1N1, care a produs această epidemie, produsese deja o alta în 1957-1958, care a secerat aproximativ două milioane de vieţi omeneşti din întreaga lume. De aceea, cele mai multe persoane infectate au fost din rândurile celor născuţi după 1950. O altă pandemie de gripă a avut loc în 1968-1969 şi a ucis în jur de un milion de oameni.

 
 

Gripa spaniolă în România

 

În România, pandemia de gripă spaniolă a fost tratată cu nonşalanţă de presa interbelică, mai preocupată de evenimentele politice. Nimic din ziarele vremii nu indică o isterie în masă. „Adevărul”, „Universul”, „Epoca”, „Evenimentul” şi „Steagul” erau ocupate cu tratativele de pace, cu teribilele lupte politice intestine şi cu criza severă a alimentelor de bază. Deşi lovise cu furie încă din primăvara anului 1918, gripa spaniolă abia a prins un colţ de pagină în „Epoca”, din 19 octombrie 1918. 

 

Iată ce spunea „Epoca” despre gripa spaniolă: „Medicii nu-i cunosc obârşia şi nici tratamentul. Dar oricare ar fi condiţiile oarecum specifice ale bolii, cauza generală a ei este, credem, totalitatea condiţiilor nenorocite în care omenirea trăieşte din pricina războiului (...) Cu cât mai grea este boala aceasta nouă, cu cât ea vine după o perioadă întreagă de confort, de bună stare, de igienă publică şi privată. Înainte de răsboiu, o bună parte din munca învăţaţilor era de-a pune pe om la adăpost de microbi (...) Tot ceia-ce omul cucerise pe calea igienei şi-a bunului trai s-a pierdut pentru a se reîntoarce la semisălbăticie, şi-a reveni la o stare de primitivitate cu care omenirea era de mult nedeprinsă (...) Omul se hrăneşte prost, curăţenia oraşelor lasă mult de dorit.”