Graiul românesc

Ascultând atâtea graiuri ale popoarelor printre care am trecut, n-ar strica să ne dăm seama ce în­seamnă și graiul nostru în acest mare cor. Graiul unui popor care n-a avut sisteme de gândire structurate impunător, pentru a le putea opune marilor sisteme, germane de pildă, sau unei scolastici. Gândirea noastră s-a dezvoltat organic și la nivelul unor posibilități destul de austere, din punct de vedere arhitectonic, dar întocmai precum urzica, ea și-a găsit resurse și chiar modalități impulsive de existență în însăși neprielnicia care o înconjura, reacționând împotriva ei cu ceea ce ea însăși îi oferea. O sublimă convertire a ființei în tiparele celei mai simple, dar atotcuprinzătoare cugetări; aceasta e limba noastră. O limbă exprimând o gândire dezvoltată mai concentrat poate decât aforistic, căci ceea ce a închis enigmaticul Origen într-un aforism, ea s-a străduit să-l închege într-un cuvânt.

Sinteză, dublă distilare fracționată, săvârșită o dată la nivel aforistic și apoi la cel conceptual. Descifrarea înțelesurilor naționale închise într-un cuvânt e însă o operație mult mai grea decât însuși procesul lor de formare și poate cea mai mare strădanie constructivă de ridicare a limbii noastre la rangul de matrice formativă.
Să nu confundăm însă lucrurile. Limba nu e gândire, ci numai expresia și instrumentul de mobilizare al acesteia. Când însă unitatea dialectică dintre expresie și conținut se realizează, în limbă avem vorbirea, iar când se produce a doua mare sinteză dintre vorbire și gând, în limitele totuși ale posibilului conceptual avem graiul sau gândirea exprimată în formele sale sintetice prin închiderea în cuvinte a câtor mai multe din sensurile proliferante ale logosului.
Ceea ce este programul pentru o complicată măsură electronică, e limba pentru un popor, și dacă programele se deosebesc între ele prin gradul lor de complexitate, atunci popoarele se vor deosebi valoric întreolaltă prin capacitatea de sinteză ulterioară a acestei complexități.
Or, dacă filosofia germană ajunsă la apogeul sistematismului său a recurs la aforism (vezi Nietzsche, Schopenhauer) pentru a putea sparge pro­priile-i limite, n-am vedea de ce ar fi mai prejos limba română cu im­portanța și funcțiile filosofice ale vorbirii ei. E unul dintre cele mai frumoase omagii aduse zbuciumului nostru, celui mai important, încăr­cării noastre cutezătoare de a prinde în câte-un cuvânt ceea ce alții au putut cuprinde abia cu un întreg sistem.
Și dacă ne-am prezenta cu limba noastră la judecata istoriei, cum spuneau cronicarii, dând dovadă prin ea de „iscusită oglindă a minții omenești”, funcția acestui act ar fi, fără îndoială, aceea de prim îndreptar de „scormonire” în marea noastră „uitare” românească în care purtăm cu noi toate argumentele marilor estimări valorice.