Géricault, pionierul mişcării romantice în pictură

Se ştiu puţine lucruri despre primii ani de viaţă ai artistului. Provenea dintr-o familie înstărită. Tatăl lui Théodore Géricault era moşier şi făcea comerţ cu tutun. În anul 1796, familia Géricault s-a mutat la Paris. Théodore a început să frecventeze cursurile prestigiosului liceu parizian Licée Royal, astăzi Louis-le-Grand. Avea două pasiuni: desenul şi caii, dar şi-a dorit foarte mult să devină pictor. Atracţia pe care a nutrit-o pentru cai l-a făcut să intre în atelierul pictorului Carle Vernet, care se bucurase de faima de mare specialist în pictura de cai. Géricault nu a stat mult în atelierul lui Vernet. Din anul 1810 s-a hotărât să ia lecţii de la Pierre-Narcisse Guérin, elev al lui Louis David. În atelierul lui Guérin, Gé­ricault l-a întâlnit pe Eugène Dela­croix şi tot acolo s-a remarcat prin nesupunere şi ignorare senină a regulilor, cu o pasiune deosebită pentru excese.
Şcoala clasică a lui David era străină temperamentului lui Théodore Géri­cault. Acesta respingea culoarea fără viaţă, finisarea armonioasă, desenul minuţios, precum şi imobilitatea rece, preferând spontaneitatea, dinamismul şi lucrul pe modele vii. Adesea mergea la grajdurile de la Versailles, unde desena cai.

Anii de tinereţe ai lui Théodore Géricault au coincis perioadei răz­boaielor napoleoniene. A fost martorul unor vremuri de răscruce, când o lume învechită s-a pră­buşit şi a lăsat locul unei noi epoci. Creaţia lui poar-tă semnul transfor­mă­rilor istorice ale unei epoci
marcate de contradicţii. Operele artistului reprezintă, sub anumite aspecte, o continuare a drumului ales de Jacques Louis David, deşi cuprind accente inovatoare, romantice, prevestind în acelaşi timp realismul.
În februarie 1811 s-a înscris la École des Beaux- Arts din Paris. Cu sprijinul financiar al tatălui său a fost scutit de serviciul militar. Prima sa operă importantă este Ofiţer de vână­tori din garda imperială (1812), imagine a victoriilor pe câmpurile de bătălie din timpul imperiului, tablou expus la Salonul din Paris din acelaşi an.
Debutantul a fost aclamat ca un maestru; a repurtat un succes de prestigiu, primind la vârsta de doar 21 de ani medalia de aur. Tabloul reprezintă un ofiţer al gărzii lui Napoleon călare pe un cal ridicat pe două picioare. Ofiţerul este întors în şa pentru a da semnalul de atac. Suprafaţa portocalie din partea dreaptă a tabloului sugerează câmpul de luptă. Géricault a renunţat la estetica panoramei şi a prezentat doar un fragment dintr-o scenă de luptă şi nu întregul câmp de bătălie, aşa cum se obişnuia în acea vreme. Doi ani mai târziu, artistul a pictat Cuirasier rănit părăsind câmpul de luptă, care poate fi interpretat ca o completare a celui anterior. Realizarea acestui tablou este mai elaborată, mai impresionantă, culorile sunt mate şi mai întu­necate. Grandioase şi monumentale, aceste două tablouri ecvestre au suscitat un interes deosebit la Salonul din 1814, într-un Paris ocupat de armatele străine învingătoare, după prima abdicare a lui Napoleon.
În anul 1814, Théodore Géricault, tânăr om de lume, elegant şi seducător, s-a îndrăgostit de Alexandrine Caruel, tânăra soţie a unchiului său. Această legătură furtunoasă, care a durat mai mulţi ani şi din care a rezultat un copil, Hippolyte-Georges, s-a dovedit nu numai scandaloasă, dar şi plină de consecinţe negative pentru artist.

După abdicarea lui Napoleon, Géricault s-a înrolat printre muşchetarii regelui Ludovic al XVIII-lea. Acest episod, în special retragerea din Paris în faţa armatei lui Napoleon revenit de pe insula Elba, a fost descris în romanul lui Louis Aragon, Săptămâna sfântă (1958).

În anul 1816, după ce a pierdut un concurs pentru „Premiul Romei”, Géri­cault, unic moştenitor al averii mamei sale, s-a hotărât să plece în Italia pe propria cheltuială. În drum, s-a oprit pentru o lună la Florenţa, unde a admirat colecţiile din Galeriile Uffizi, precum şi monumentele funerare ale familiei de Medici executate de Miche-0langelo. În bisericile din Roma a fost atras în special de unele din operele lui Cara­vaggio, precum şi de frescele lui Mi­chelangelo din Capela Sixtină. L-a studiat şi pe Rafael şi a admirat desenele lui Jean Auguste Ingres, care se afla de asemenea la Roma.

În toamna anului 1817, Théodore Géricault s-a întors la Paris. Timp de aproape nouă luni a muncit fără întrerupere la compoziţia Pluta Meduzei. În iulie 1816, fregata marinei regale Meduza s-a lovit de o stâncă în apro­pierea coastei de apus a Africii.
Căpitanul neexperimentat al vasului, un amiral care nu mai navigase de 25 de ani, împreună cu ofiţerii şi funcţionarii superiori care se aflau pe navă au luat în posesie cele şase bărci de salvare, abandonând naufragiaţii în ciuda codului de onoare al marinei. O sută patruzeci şi nouă de persoane, majoritatea soldaţi, s-au îmbarcat pe o plută improvizată care a plutit în derivă  timp de treisprezece zile. Cei de pe plută au înne­bunit de foame şi sete, s-au luptat între ei, cei mai slabi au fost ucişi şi mâncaţi. Doar cincisprezece naufragiaţi au supravieţuit şi au putut fi salvaţi, după ce pe plută s-au petrecut scene de groază. Cinci dintre supravieţuitori au murit în următoarele zile.

Tocmai întors din Italia, Théodore Géricault era în căutarea unei teme contemporane captivante pentru un tablou de mari dimensiuni. Istoria Meduzei l-a captivat. A executat în atelierul său macheta plutei, s-a întâlnit cu foşti naufragiaţi, dorind să înţeleagă atmosfera care a domnit pe plută. A ezitat multă vreme să aleagă o scenă concretă. În cele din urmă s-a hotărât asupra mo­mentului în care naufragiaţii au observat pânzele bricului Argos care le-a adus mântuirea.
Rezultatul a fost un tablou care la expunerea la Salonul din 1819 a stârnit multe controverse şi comentarii, cu ca­racter mai mult politic decât artistic. Pluta Meduzei este, mai presus de orice, o revoluţie în pictură, iar în istorie intră valoarea artistică a tabloului şi nu interpretările politice. Scena pre­zentată atât de realist a fost subordonată regulilor riguroase ale compoziţiei clasice. Ecoul romantic este determinat de gama de culori şi de jocul de lumini şi umbre. Lucrarea măsoară cinci metri înălţime şi şapte metri lăţime.

Structura clasică a figurilor şi compo­ziţia sunt juxtapuse cu turbulenţa scenei, creând o punte importantă între stilurile neoclasicismului şi romantism. În această pictură există o combinaţie de figuri idealizate şi de agonii pictate la modul realist, ale cărei efecte asupra privitorului sunt accentuate de dimensiunile gigantice ale pânzei şi de detaliile grafice.

În anul 1820, Théodore Géricault a plecat în Anglia, împreună cu prietenul său, litograful Charlet. Pluta Meduzei a fost expusă la Egiptian Hall din Londra, unde a avut un succes răsunător la critică şi public. Géricault s-a familia­rizat cu tânăra pictură engleză, entu­zias­mul său fiind stârnit de lucrările lui John Constable şi William Turner.

În decembrie 1821, pictorul s-a întors la Paris. A dus o viaţă agitată plină de dis-tracţii, dar a fost şi chinuit de episoade de depresie. În primăvara anului 1822, a căzut de câteva ori de pe cal, ceea ce a dus la ruinarea sănătăţii sale. Mai multe operaţii nu au putut să-l salveze de sfârşitul tragic. Medicina timpului nu a putut să facă faţă sufe-rinţei sale: leziunea traumatică a coloa­nei vertebrale. În ciuda condamnării la imobilitate şi a suferinţelor, a reuşit să picteze vestitele portrete ale „monomanilor”, a realizat câteva gravuri, litografii şi tablouri reprezentând cai de curse.
În anul 1822, Géricault a primit o pro-punere neaşteptată pentru o lucrare originală din partea doctorului Étienne Jean Georget, medic specialist în boli mintale. Printre altele, el a elaborat o teorie a „monomaniei”, pe care a definit-o ca „nebunie par­ţială bazată pe o singură obsesie.” În cartea pe care o pregătea, medicul a descris diferite tipuri de mo­nomanie pentru care avea nevoie de ilustraţii corespunzătoare. Géricault a pictat portretele mai multor bolnavi internaţi în spitalul Salpêtrière: un monoman pedofil, o bolnavă cu mania obsesivă a jocurilor de noroc, o bolnavă care personifica invidia etc.
Numai o parte a acestor tablouri s-a păstrat până în prezent.  Aceste chipuri se caracterizează prin îmbinarea încăr­căturii emoţionale intense cu forţa de ex­presie concentrată. Forma atipică a ta­blourilor aminteşte de portretele engle­zeşti care înfăţişează personajele doar până la brâu, pe un fundal în­tunecat.

La sfârşitul anului 1823, starea sănătăţii artistului s-a înrăutăţit. La capătul pu­terilor, artistul a mai încercat să picteze luându-şi ca model propria mână. Théodore Géricault a murit la 26 ia­nuarie 1824, în vârstă de doar treizeci şi trei de ani la Paris. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.
În timpul vieţii, Géricault a expus trei tablouri şi nu a vândut niciunul. Considerat a fi unul dintre pionierii mişcării romantice în pictură, Géricault a fost foarte mult influenţat de creaţia lui Michelangelo şi a altor pictori ai Renaşterii italiene, cât şi de Peter Paul Rubens. A folosit un desen îndrăzneţ şi culori dramatice, evocând emoţii puternice. S-a spus despre el că întrupa romantismul temperamental. În picturile sale, Géricault a fost ghidat de un principiu de factură barocă. Toate detaliile au fost lucrate cu multă îndemânare, pasiunea sa pentru fidelitate, pentru ceea ce este real făcându-şi simţită prezenţa în tablourile sale. Pentru tendinţa care începe cu Géricault şi continuă cu Delacroix, termenul de „romantism” a fost inventat pentru a sublinia diferenţele existente faţă de romanticismul german şi faptul că este vorba în acest caz despre forma franceză a romanticismului.

Setos de forţă dezlănţuită

„Géricault este unul din pictorii cei mai sinceri din secolul al XIX-lea, dintre cei mai deschişi, mai plini de francheţe. Nu ascunde nimic din sentimentele, din ideile, din grijile care-l chinuiesc; este totdeauna gata să se exprime integral, totdeauna preocupat de a se supune regulilor ce şi-a fixat. Cu un temperament plin de ardoare, impulsiv, el cântăreşte cu sânge rece scopul, limitele şi posibilităţile artei sale. Este setos de forţă dezlănţuită, de musculatură atletică. Admiră pasiunea, dar mai ales când e eroică şi robustă, sau încă exemplele izbitoare de mari nedreptăţi sociale, iată ce-l atrage şi-l inspiră.”
George Oprescu