Generaţia „Mia şi Drumul” - povestea maramureşenilor care au colonizat America

În acest an nu se împlinesc doar 100 de ani de la declanşarea primului război mondial, ci şi un secol de la ultimul val de emigrări masive în America. Potrivit statisticilor, între 1899 şi 1928, 150.000 de români au intrat în America cu o singură „ţintă”: „mia şi drumul”, adică să câştige 1000 de dolari şi banii de drum. Din Maramureş au plecat mii de ţărani simpli, care sperau să găsească „lumea nouă” şi sursa din care să-şi încropească o gospodărie. Cei mai mulţi s-au întors, cumpărându-şi pământ şi acareturi, alţii au rămas să „ridice” America. Astăzi, despre povestea lor mai vorbesc doar cărţile de istorie, legendele şi câte o poreclă de genul „americanu”, întâlnită în aproape oricare sat din Maramureş. 

Prin 1890, un cioban plecat din Ardeal în America a fost întrebat de şerif cum îl cheamă. Omul, neînţelegând ce îl întreabă şeriful, a spus toate cuvintele pe care le ştia: „John”, „land”, „man”. Şeriful a notat „John Landman”. Pe om îl chema Ion Zaharia şi acasă, în sat, i se spunea simplu: „americanul”.

Lui şi altor mii de oameni care au plecat în „Americă” în căutarea unui trai mai bun. Azi, în aproape niciun sat din Maramureş, nu lipseşte porecla „americanu’” sau „a americanului”. Şi totuşi, de ce s-au aventurat nişte ţărani get-beget să traverseze oceanul şi, mai ales cum au trăit, şi de s-au întors?

La 100 de ani de la ultimul val de emigrări masive în America, GAZETA de Maramureş vă propune o incursiune în istorie.

Erau numiţi Generaţia „mia şi drumul”. Au plecat din provinciile aflate atunci sub stăpânire austro-ungară în căutarea libertăţii şi cu gândul de a-şi face „o mie şi bani de drum”. După spusele lui Policarp Moruşca, primul episcop al românilor ortodocşi din America, „niciun suflet de român n-a plecat cu gândul să nu se mai întoarcă. Ţinta tuturor era să-şi facă «mia (de dolari) şi banii drumului». Să-şi plătească datoriile, să-şi zidească o căsuţă şi să-şi înfiripeze sau întregească o gospodărie”. Aveau, de fapt, aceeaşi mentalitate ca şi „căpşunarii” de azi. Pe ei, drumul peste Ocean i-a transformat peste noapte din ţărani, în muncitori necalificaţi în domenii de care nici măcar nu auziseră. Pe-atunci, angajamentele sezoniere însemnau muncă necalificată în oţelării, pe şantiere şi în galerii de mină.

În 1971, la şaizeci de ani de la propria plecare în Statele Unite, o româncă născută în 1889 realizează o descriere impresionantă, elocventă, a grupului de emigranţi din care face parte, într-un amestec de română şi engleză: „Când om vinit în ţara asta n-o fost... ştii ce? D-astea, cum să zâc... să le ducă... O trăbui să care iei cu mânilii, săracii, bieţii oamenii noşt. (...) N-o fost ştimuri (steam: aburi) şi ghezur (gas: gaz metan) şî d-aştea. Gândeşti c-America o fost ca acuma?! A! Am suflat acolo-n faier şi noi (fire: foc). Cum zâcem noi, în fuoc. Ia! (yeah: da) D-apoi şe să fi făcută, fata mea?...”

Ca toţi imigranţii din sud-estul Europei, maramureşenii ajungeau în America cu trenul şi apoi cu vaporul. Traversau Atlanticul, pe vase supraaglomerate şi în condiţii improprii.

Adesea erau îmbarcaţi 3.000 - 4.000 de pasageri pe un singur vapor. Evident, costurile unei călătorii erau oricum extrem de mari pentru veniturile unui ţăran din satele maramureşene, aşa că majoritatea călătoreau la clasa a III-a. Călătoria pe apă dura chiar şi trei săptămâni, timp în care răul de mare, igiena precară şi hrana puţină erau un adevărat test de rezistenţă.

Primul simbol pe care îl vedeau la orizont din Lumea Nouă era chiar Statuia Libertăţii, pentru că majoritatea vapoarelor acostau în New York. Odată ajunşi la Biroul de Înregistrare a Imigranţilor de pe Ellis Island, noii veniţi pe teritoriul american erau supuşi unei inspecţii medicale, deparazitaţi sau ţinuţi în carantină, după care li se luau datele şi primeau certificate de înregistrare. Toate aceste formalităţi durau câteva zile. Cei care nu treceau examinarea medicală erau trimişi înapoi pe cheltuiala companiei, însă evident că aceste cazuri erau rare.

De aici înainte, începea de fapt marea aventură, care de multe ori însemna destine trase la ruletă. Cei mai norocoşi erau aşteptaţi direct de angajatori sau de rude, prieteni. Din New York cumpărau biletul de tren spre localitatea unde îi aştepta locul de muncă. Alţii, cei care nu aveau bani la ei, rămâneau într-un fel de custodie, până se hotăra unde este nevoie de forţă de muncă şi erau apoi trimişi acolo. Cei mai mulţi erau angajaţi în medii extreme, precum mine, uzine sau fabrici.

Au existat, însă, şi excepţii. Un ţăran din Ieud a ajuns un fel de lider de sindicat al românilor din America.

Dr. Mihai Dăncuş povesteşte: „Maramureşenii au plecat să muncească acolo, au venit şi şi-au cumpărat pământ, nu altceva. Au ajuns să-şi însuşească profesii de care nu a auzit nimeni, au ajuns să muncească în uzinele grele, nu numai în agricultură, unde mai ştiau câte ceva. Au rămas şi porecle „Americanu’”, un bărbat din familia Hotico-Herenta. Eu îmi aduc aminte că un bărbat din Ieud, Vasile Dăncuş, era uriaş, avea 2 metri şi ceva, şi a ajuns un fel de lider în toate statele din zona Atlanticului era cunoscut şi avea porecla „Marele alb”.

Era un individ foarte puternic. E înmormântat în cimitirul din Trenton, capitala statului New Jersey, era un fel de lider de sindicat, apăra drepturile românilor”.

Maramureşenii din America şi românii în general şi-au păstrat tradiţiile şi cultura, prin biserică şi familie. Dăncuş explică: „Nu cunosc situaţii de căsătorii mixte, se căsătoreau numai între ei. Eu am fost în aceste comunităţi vechi, am avut un unchi preot greco-catolic, era în Trenton şi avea credincioşi mulţi de pe o rază de 200 de km, am surprins încă urmaşii celor de-a doua şi a treia generaţie a urmaşilor coloniştilor de atunci, care şi-au păstrat limba şi cultura. Toate bisericile aveau acele subsoluri în care se ţineau mese, programe artistice, toate evenimentele de familie se ţineau acolo, asta a întărit mult comunitatea.”

Cei mai mulţi s-au întors. Şi-au cheltuit „mia” cum au ştiut ei mai bine şi au modernizat pe cât au putut şi plaiurile natale. Dăncuş povesteşte: „Foarte mulţi s-au întors, şi-au cumpărat pământ, mori, batoze. S-au modernizat pentru că atunci, în perioada interbelică, au apărut şi primele unelte moderne, s-au dăruit de către fundaţia Carol de exemplu, au adus în Maramureş plugul şi alte unelte agricole moderne pentru vremea aceea. Cei care au fost în America au ştiut să le folosească şi le-au primit cu mare plăcere, au ştiut despre ce era vorba, pe când ceilalţi le priveau cu oarecare rezervă. Lor le-a rămas peste generaţii porecla „americanu’”.

Migraţia maramureşenilor în America a rămas şi în toponimia locurilor. Biserica „Sf. Arhangheli Mihai şi Gavril” din Oarţa de Jos a fost ridicată în anii 1905-1909, fiind restaurată radical între anii 1976-1981.

În curtea bisericii se afla Crucea emigranţilor, ridicată pe locul în care se afla altarul vechii biserici de lemn de către localnicii emigraţi în America, în anul 1910.

În „Istoria Maramureşului” a lui Alexandru Filipaşcu se arată că: „în ultimele două decenii de regim unguresc maramureşenii s-au îndreptat mai mult spre America, unde în 1904 pleacă 1.106 persoane, iar în 1906 numărul lor se ridică la 2.229.

„În toată jumătatea secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolului XX, au plecat foarte mulţi. Cea mai frumoasă este următoarea poveste: la începutul secolului XV o grupă de maramureşeni au plecat în Moravia, de acolo după 1860 pleacă în America şi ajung în Texas. Acolo sunt atât de mulţi, încât îşi permit să se căsătorească între ei, până astăzi. Din acea comunitate din statul Texas, unul dintre ei ajunge un foarte mare genetician al Americii şi face o analiză genetică a ADN-ului şi constată că 33% sunt celţi. Memoria lor colectivă şi istoria lor a păstrat faptul că au venit din Moravia şi din Maramureş.

Concluzia: maramureşenii sunt 33% celţi. Acest lucru este publicat într-o carte a lui Gheorghe Şişeştean. Au plecat pentru mirajul unui trai mai bun. Aproape toţi s-au realizat acolo”. 

Lector universitar Dr. Ilie Gherheş