Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 24 Aprilie , 2015

Găvrilă Hotico Herenta - un dregător al dălţii

de Gazeta de Maramures

Lector univ. Dr. Ilie Gherheş
 

Dincoace de Carpaţi, raportându-ne mereu şi mereu la Bucureşti, locul de unde răsare soarele românismului, imunizarea noastră în faţa istoriei, s-a înfăptuit în timp, după alte şi alte reţete de stâmpărare etno-istorică. Cu siguranţă că enzima întrebuinţată a fost mereu-mereu foarte puternică, iar împreună cu ingredientele evenimentelor istorice, uneori, a determinat chiar deteriorarea creuzetelor sau retortelor (de platină) ale alchimiei naţionale, aflate în inventarele imprevizibilei muze Clio. Din acest ferment, neapărat superior, a apărut ceea ce am numi noi azi „dictatura” bunului simţ.

 
 

Astfel de gânduri şi altele ca acestea te cutreieră atunci când cutezi a aproxima, fie şi un portret sumar, al unui adevărat maramureşean, al unui OM din Maramureş. Găvrilă Hotico Herenta, un meşter popular din Ieud, dar nu un oarecare „maistăr”, ci poate unul dintre cei mai mari din lume, care răspundea foarte bucuros şi natural, atunci când i te adresai cu apelativul „uncheşu Herenta”. Aşa l-am cunoscut când amândoi eram angajaţi ai Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei; apoi, cu timpul, aveam să descopăr, în „meşterul de pe Deal”, un Om de-o aleasă omenie, un OM care reprezenta stirpea „nobililor de opincă”. O demnitate întreţinută cu determinarea dată de talanţii genetici, astfel încât nimic să nu fie de prisos în acest demers pe drumul dregătoriei dălţii, aşa încât până şi porecla şi-o cinstea până la asumare, aşa încât să-i devină un semn al demnităţii, o distincţie comunitară, hotărâtă poate de Divinitate, un cognomen.

 

Născut la 15 august 1938, din tată meşter popular, dar şi nepotul unui alt vestit maistăr cu acelaşi nume (fost delegat, cu credenţional, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918), eroul acestor rânduri s-a angajat „în câmpul muncii” începând cu 15 iunie 1958, la Direcţia Monumentelor Istorice Bucureşti, ca restaurator, conservând şi consacrând, totodată, un prestigiu familial şi împlinind, totodată, un destin, constatăm noi cei de azi.

Purtând mai multe dialoguri în timp ce sculpta la poarta ridicată la Muzeul Satului din Baia Mare, îmi spunea, printre altele, că prin anii `60, atunci când circulau zvonuri despre „sfârşitul sigur al lumii” în anul 2000, el a calculat că exact atunci ar trebui să iasă la pensie; aşa că şi-a propus că dacă „va ajunge” , o pensie pe an o va dona bisericii. N-a fost să fie după profeţia acelor culte, aşa că prim-coratorul bisericii greco-catolice din Ieud a donat, în fiecare an, cu acordul soţiei Ioana, pensia pe ianuarie, unei biserici din Ieud sau de oriunde din ţară, unde s-ar fi aflat la lucru, desigur.

În altă ordine de idei, atunci când a calculat preţul de cost al monumentalei construcţii de arhitectură populară de pe Dealul Florilor şi când în dreptul lui şi-a trecut aceeaşi sumă ca răsplată a muncii pentru o zi precum şi la ceilalţi muritori; subsemnatul insistând să pună o sumă mai mare, replica a venit categoric, spunându-mi că nu-i poate mulţumi lui Dumnezeu că la 70 de ani, câţi îi avea, mai poate câştiga cât „unul de 35”!

Fiinţând în cuprinsul unei astfel de paradigme morale, Găvrilă Hotico Herenta a avut şansa unui bilanţ impresionant de realizări profesionale, în domeniul conservării: 68 monumente istorice (biserici), de lemn şi de zid, între care şi Complexul Şişeşti (Şcoala şi Casa Dr. Vasile Lucaciu). Unele dintre aceste obiective au avut norocul să fie restaurate chiar de două ori (după 40 - 45 ani) de către acelaşi Găvrilă Hotico Herenta: Şurdeşti, Rogoz, Lăpuş, Ieud - Deal, Ieud - Şes, Rona de Jos. Adăugând că fiecare biserică, fiecare monument îşi are propriul său istoric (i-am zice propriul diagnostic), mi-a mai completat: „De la Şurdeşti am plecat în armată, iar de întors m-am întors la Plopiş”. Cu alte cuvinte o viaţă dedicată muncii fără zăbavă, sus pe acoperişurile lumii noastre religioase ale credinţei strămoşeşti.

După revoluţia din 16-22 decembrie 1989, în evoluţia meşterului popular Găvrilă Hotico Herenta a început să bată vânt nou, în fapt o resurecţie profesională, trecând de la migăloasa operă de restaurare, la magnifica provocare a construcţiilor noi, monumentale. Astfel au fost construite (unele după planuri minuţios elaborate de către marii arhitecţi ai genului), vestite biserici maramureşene de lemn, care au devenit în timp brand inconfundabil pentru Ţara voievozilor întemeietori - Dragoş şi Bogdan. Între aceste ctitorii, care poartă semnătura geniului herentian, amintim bisericile: Caracas (Venezuela), Washington (S.U.A.) – locul I la Expoziţia mondială (1999), Biserica Memorială „Mihai Viteazul” din Dealul Furcilor - Cetatea Albei Iulii, Dobricel (Bistriţa-Năsăud), Vişeul de Sus, Dragomireşti, Ieud, Rohiiţa, Constanţa ş.a.

Un alt capitol care poartă marca şi efigia Herenta îl constituie crucile (de mormânt, cele de la „crucile” drumurilor, de la intrarea/ieşirea din sat (de hotar), ale unor mari scriitori) - toate respectând anumite tabu-uri, atât ca mărime, cât şi în privinţa tezaurului compoziţional.

Încă din vechime ştim că sfârşitul încununează opera, aşa că vom opri această tentativă modestă de omagiere a personalităţii lui Găvrilă Hotico Herenta, înşiruindu-i câteva dintre „cununile” primite ca recunoaştere şi recunoştinţă a talentului său popular genial:

- Brevet ASTRA

- „Maestru al artei lemnului” - Academia Artelor Tradiţionale din România

- Medalia naţională „Serviciul credincios”, clasa a III-a - Preşedinţia României, 2002

- Certificat de apreciere (locul I) - Washington, 1999

Ilustrând prin tot ceea ce a făcut faptul că a fost un trăitor al celor două mituri fundamentale ale noastre, dacismul şi latinitatea, acest enoriaş al religiei numită a bunului simţ, a dovedit încă o dată, că soarele spiritualităţii noastre, în Maramureş, mai ales de la Ieud răsare.

Am (re)scris aceste rânduri, cu inima înfrigurată, după ce luni, la Paşti (13 aprilie 2015), l-am condus pe ultimul drum pe cel care a fost Găvrilă Hotico Herenta: „Pentr-un om de omenie / Care pleacă pe vecie”. Şi, apoi, diacul şi-a continuat tragicul vers: „Cât în lume am trăit / Tare mult am construit / Biserici la Domnul Sfânt / Aici, pe acest pământ”. Ceremonia înmormântării marelui sculptor popular a fost una deosebit de impresionantă (nouă preoţi greco-catolici) şi o mulţime mare de oameni. Un cuvânt de aleasă preţuire şi de regret amar a fot rostit de către un alt maramureşean nepereche D-l Dr. Mihai Dăncuş, care a evocat personalitatea marelui său colaborator.

Să-i fie ţărâna uşoară!