• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 18 Noiembrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 21 August , 2017

Furia dragonului din Krakatau

Majoritatea europenilor prezenţi în zona numită pe atunci Indiile Olan­deze de Est credeau că vulcanul Krakatau, situat în aglomerata strâmtoare Sunda dintre insulele Java şi Sumatra, era stins. La urma urmei, nu se mai înregistrase nici o activitate în cele trei conuri vulcanice ale insulei 1680, dar în ziua de 10 mai 1883, dimineaţa devreme, paznicul farului din First Point, ridicat pe insula Java la intrarea în strâmtoare, a simţit o cutre­murare, iar clădirea s-a mişcat din temelii. Cinci zile mai târziu a avut loc un alt cutremur, şi mai puternic. În scurt timp, trepidaţii puternice s-au făcut simţite încontinuu pe partea strâmtorii dinspre insulele Sumatra.

Apoi, în dimineaţa călduroasă şi senină a zilei de 20 mai, căpitanul unui vas de război german a văzut un nor alb ridi­cându-se cu repeziciune din vulcanul Krakatau. După o jumătate de oră, a apreciat că ajunsese la o înălţime de 11 kilometri, înainte de a se întinde ca o umbrelă, încât în curând la orizont nu se mai vedea decât un petec mic din albastrul cerului. A început să cadă cenuşă şi nu după mult timp vaporul a fost acoperit.
Pentru localnici, părea evident ce se întâmplase. Ei credeau că în munte îşi avea sălaşul un dragon care scuipa flăcări şi care, foarte probabil, se înfuriase. Opt pescari merseseră pe insulă să adune lemne pentru a-şi construi bărci, când au auzit nişte bubuituri pu­ternice. La început, au crezut că era un vas de război olandez care făcea exer­ciţii militare în strâmtoare, dar, deo­dată, plaja se despicase şi şuvoaie de funingine şi pietre roşii, incandescente, au zburat prin aer. Fugiseră pentru a-şi salva vieţile şi reuşiseră să înoa­te până la bărci pentru a pleca de acolo. Doi funcţionari olandezi au luat o şalupă şi au plecat să facă cercetări. Au înaintat cu greu prin gazul sufocant şi printre valurile imense care aruncau încoace şi încolo copacii rupţii. Erupea Perboe­watan, cel mai nordic dintre cele trei conuri de pe insulă, plaja era plină de foc şi de fum, iar pădurile erau în flă­cări. În acel moment, Krakatau putea fi auzit de la 600 de kilometri depărtare, iar cenuşa ajunsese deja la 2.100 de kilometri distanţă, până în Timor.
Totuşi, o săptămână mai târziu, vulca­nul părea să se fi liniştit şi 86 de inşi curioşi s-au îngrămădit pe pachebotul Gouverneur-Generaal Loudon pentru a arunca o privire. Aceştia au descoperit că luxuriantele păduri de pe insulă fuseseră distruse, din ele nemairă­mânând decât câteva trunchiuri golaşe de copac şi fumul ce ieşea ca dintr-un furnal. Cei mai îndrăzneţi s-au dus pe mal într-o barcă mică, iar acolo s-au trezit scufundaţi până la gambe în cenuşă fierbinte. Câţiva chiar au urcat să vadă craterul, din care ieşea o coloană de fum.
În următoarele câteva săptămâni, din craterul Perboewatan a continuat să iasă fum, iar cenuşa a fost aruncată spre cer. În 11 august, autorităţile olandeze au trimis un căpitan de armată, H.J.G.Ferzenaar, să facă cercetări. În acel moment, toate cele trei cratere începuseră să erupă, iar fumul ieşea din cel puţin 14 orificii. Căpitanul a petrecut două zile pe insulă şi avea să fie ultima persoană care a ajuns acolo înainte ca aceasta să se schimbe pentru totdeauna.
În cele două săptămâni care au urmat, vasele ce treceau prin strâmtoare au raportat, în continuare, trepidaţii alarmante, o ploaie de cenuşă ce făcea marea să devină „albă precum laptele” şi coloane de fum. În după-amiaza zilei de duminică, 26 august 1883, cenuşa a ajuns atât de densă încât în oraşul Anjer de pe insula Java s-a lăsat noap­tea mult mai devreme. Timp de şase ore, a plouat cu zgură, iar bărcile au fost smulse din locurile unde fuseseră legate la chei. Vasul britanic Medea a anunţat că fuiorul de fum s-a înălţat până la 27 de kilometri pe cer şi, chiar dacă nava se afla la aproape 130 de kilometri depărtare, exploziile o zgâlţâiau la fiecare zece minute. La est, în Jakarta, casele se cutremurau, iar ferestrele se făceau ţăndări. Un fum cu miros neplăcut înăbuşea oraşul, iar oamenii au început să fugă.
În acea duminică, la un moment dat, nava Charles Bal, un cargobot britanic în drum spre Hong Kong, s-a aflat la o depărtare de doar 16 kilometri de vulcan. Probabil că cei de la bordul său au fost oamenii care s-au aflat cel mai aproape de explozia ce avea să distrugă vulcanul Krakatau. Căpitanul vasului, Watson, a afirmat că a auzit un sunet asemănător cu nişte salve de artilerie grea, trase la un interval de una-două secunde şi că a urmat o noapte înspăi­mântătoare. „Ploaia orbitoare de nisip şi de pietre, bezna intensă ce ne împre­sura din toate părţile erau întrerupte doar de strălucirea continuă a fulge­re­lor de tot felul şi de bubuiturile neînce­tate ale vulcanului Krakatau”, şi-a amintit Watson.
La ora 11, vulcanul s-a ivit, strălucitor, în întuneric, când „lanţuri de foc păreau să urce şi să coboare de la munte spre cer şi înapoi.” Din fericire, până în dimineaţa următoare, vaporul ajunsese la 50 de kilometri depărtare, dar ploaia de proiectile a continuat să îl lovească, iar la amiază era atât de întuneric, încât echipajul trebuia să meargă pe bâjbâite pe punte. Două­spr­e­zece ore mai târziu, vasul a reuşit să ajungă la 120 de kilometri distanţă de vulcan, dar încă se puteau auzi muge­tele acestuia. Ca prin minune, la bord nimeni nu a fost rănit, dar cei de pe ţărm treceau printr-un adevărat calvar.
Convulsiile vulcanului Krakatau au făcut marea să înainteze şi să se retragă cu putere, creând valuri tsunami înalte de 40 de metri. Primele lor victime au fost probabil nişte muncitori chinezi care continuau să cioplească în piatră cu stoicism într-o carieră din apropiere de Merak, pe insula Java, în ciuda zgomotelor îngrozitoare, a flăcărilor şi a norilor de cenuşă. Cariera a fost inun­dată şi s-au înecat cu toţii. În timpul serii şi al nopţii apa a măturat şi câteva sate, iar până luni dimineaţa Ketimbang a fost complet acoperit de apă. Când a venit talazul, câţiva olandezi au scăpat urcându-se în cocotieri, apoi fugind spre mijlocul insulei când apele s-au retras, pentru a scăpa de valul următor. Se spune că un bărbat care dormea
într-o casă s-ar fi trezit în vârful unui deal, cu pat cu tot.
În zori, un cârmaci olandez bătrân din Anjer a văzut „un şir de dealuri scunde ridicându-se din mare.” Marele val s-a izbit de ţărm şi el a supravieţuit urcându-se într-un palmier, dar alţii nu au fost la fel de norocoşi. „În apă pluteau corpurile neînsufleţite ale multor prieteni şi vecini de-ai mei. Doar foarte puţini localnici au scăpat”, relata bătrânul.
Între timp, pachebotul Gouverneur-Generaal Loudon era mişcat în sus şi în jos de ape lângă coasta Sumatrei. Un pasager a spus că vasul a făcut „un salt formidabil şi imediat după aceea am simţit că ne-am prăbuşit în abisul apelor.” Cam în acelaşi timp, cel mai mare port din sudul Sumatrei a dispărut. Unde în urmă cu câteva momente s-a aflat Telok Betong, nu mai era decât largul mării. Valul a înşfăcat o canonieră şi a azvârlit-o la 2 kilometri depărtare de uscat, ucigându-i pe toţi cei 28 de membri ai echipajului. În cele din urmă, pachebotul Gouverneur-Generaal Loudon a reuşit să ajungă la A njer, dar portul nu a mai fost de găsit. Nava a cules toţi supra­vieţuitorii din zonă.
Valul a lovit oraşul Merak şi dintre toţi cei 2.700 de locuitori ai săi numai doi au scăpat cu viaţă. Printre cei decedaţi erau câteva sute de persoane care se adăpostiseră în clădirile din piatră de pe vârful unui deal înalt de 35 de metri.
Un bloc de coral de 600 de tone a fost aruncat asupra farului din Anjer, demolându-l şi ucigând-o pe soţia paznicului şi pe copilul lor. Paznicul farului a rămas la datorie, atârnând un felinar pentru a ghida navele ce treceau pe acolo. Insula Seberi, la nord de vulcanul Krakatau, a fost scufundată şi toţi cei 3.000 de locui­tori ai săi s-au înecat. Pe insula Java, la 8 kilometri distanţă de mare, un cultivator de orez s-a angajat într-o luptă nebunească pentru supra­vieţuire. A auzit un zgomot îngrozitor, apoi a văzut o masă mare şi nea­gră, care se îndrepta spre el. „Era foarte înaltă şi plină de forţă şi în curând am înţeles că era apă. Copacii şi casele au fost spulberate cu totul.” Cu toţii au încercat să se caţere cât mai sus pentru a scăpa cu viaţă, dar mulţi s-au înecat, blocându-se în aglomeraţie în iureşul creat.
La ora zece şi două minute a avut loc ultima erupţie a vulcanului Krakatau, despre care se spune că ar fi produs cel mai puternic zgomot auzit vreodată de omul modern. Echi­valând cu puterea însumată a 1.000 de bombe atomice, explozia a reverberat pe o doisprezecime din globul pământesc. În Singapore, la 800 de kilometri distanţă, localnicii nu se puteau auzi unul pe altul din cauza „unui bubuit asurzitor, asemănător cu cel al unei cascade.” Zgomotul s-a auzit şi la aproape 5.000 de kilometri depărtare, pe insula Rodrigues din Oceanul Indian – cea mai mare dis­tanţă pe care a străbătut-o vreodată un asemenea sunet. A durat patru ore până când sunetul a fost perceput acolo, iar şeful poliţiei locale a spus că a auzit „bubuituri îndepărtate ca de tunuri grele.” Norii de foc şi de zgură incandescentă au fost aruncaţi în văzduh la 40 de kilometri înălţime şi au acoperit o regiune mai mare decât Franţa, făcând ca oraşul tropical Jakarta să aibă un ciudat aspect hibernal. Însuşi vulcanul Krakatau a dis­părut, 46 de kilometri cubi de piatră făcându-se praf.

Cel puţin patru erupţii vulcanice au fost mai mari decât cea a vulcanului Krakatau, dar aceasta din urmă a făcut cele mai multe victime, din cauza valurilor seismice pe care le-a antrenat. Cele mai mari valuri au fost mai înalte decât cele din ziua de 26 decembrie 2004, deşi nu au parcurs distanţe la fel de mari. În total, au fost devastate 165 de sate şi au murit 36.000 de persoane, dintre care doar 37 erau europeni. Dezastrul a decimat practic populaţia de pe ţărmurile strâmtorii Sunda şi a scufundat 6.500 de ambarcaţiuni. Unii au supravieţuit apei, dar au murit din cauza căldurii arzătoare şi a gazelor otrăvitoare. Valurile ucigaşe au ajuns până în Sri Lanka, unde, într-un port, o femeie a fost luată de ape şi s-a înecat. Pe mări pluteau bulgări mari de zgură, formând uneori mormane plutitoare alături de scheletele victimelor. Pe plaja din Zanzibar apa a aruncat oase umane şi rămăşiţele a doi tigri din Sumatra.

În 1928, un alt vulcan a început să se ridice din mare, pe locul în care se aflase odinioară Krakatau. În anul 2.000,  Anak Krakatau, „Copilul lui Krakatau”, ajunsese la o înălţime de 400 de metri, iar oamenii de ştiinţă cred că, într-o bună zi, va erupe cu aceeaşi violenţă cu care a făcut-o şi temutul său părinte.

În prezent, întreaga activitate a vulcanilor ind­o­nezieni este monitorizată foarte atent. Întrucât populaţia e acum mult mai numeroasă decât era în secolul al XIX-lea, o nouă erupţie a vulcanilor ar produce o catastrofă şi mai mare.   

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.