• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 23 Iunie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5915 RON
Dolar american Dolar american
4.1096 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.2031 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4869 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 19 Mai , 2017

Filip al II-lea sau Colosul stăpânind o lume devenită prea mică

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea şi al soţiei sale, Isabela a Portu­galiei. În cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei lui Filip, tatăl său a fost plecat, astfel că educaţia i-a fost asigurată de tutori.

Cunoscut şi sub numele de Filip cel Prudent, Filip al II-lea a domnit asupra unuia dintre  cele mai mari imperii, deţinând teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest.
Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influenţă şi putere, a efectuat explorări în întreaga lume şi a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

Pentru contemporanii săi, Filip al II-lea părea „să stea călare pe lumea devenită prea mică, asemeni unui Colos”. În afară de Spania, el stăpânea Ţările de Jos, părţi din Franţa, cea mai mare parte a Italiei, Sardiniei şi Siciliei, Lumea Nouă de la sud de Rio Grande, cu ex­cepţia Braziliei portugheze. Adăugând diferite alte posesiuni în Africa de Nord şi Insulele Filipine (numite astfel în onoarea sa) în Asia, Filip domnea peste un imperiu în care – aproape că se putea spune – soarele nu apunea niciodată.

Filip al II-lea moştenise mare parte a acestui vast  teritoriu de la tatăl său, Carol Quintul, care a abdicat de la tronul Spaniei în favoarea fiului său. După ce a făcut un tur al noilor sale domenii, Filip a revenit în Spania în toamna anului 1559. Nu a mai părăsit niciodată Peninsula Iberică în cei patruzeci de ani de viaţă cât a mai trăit.

În anul 1563, ambasadorul veneţian Paolo Fagolo l-a descris ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente şi pielea roz, însă întreaga lui apariţie este foarte atrac­tivă. Se îmbracă cu mult bun gust şi tot ce face este plin de curtoazie şi graţie”.
Filip şi-a făcut debutul în guvern la vârsta de şaisprezece ani, în 1543. Tatăl său, Carol al V-lea, după revolta co­munităţilor castiliene, avea obiceiul să plaseze un membru al familiei ca regent în timpul absenţelor sale. Până atunci, împărăteasa Isabela a efectuat această sarcină, dar decesul ei în 1539 l-a forţat pe împărat să atribuie această funcţie prinţului Filip, flancat de un consiliu de regenţă în fruntea căruia se găsea cancelarul şi inchizitorul general Juan Pablo de Tavera.

În 1546, Filip a primit primul său teritoriu: ducatul Milano. De la moartea, în 1535, al lui Francisco al II-lea Sforza, ducatul a fost de fapt vacant şi, ca fief imperial, i-a revenit lui Carol al V-lea, care a trebuit să numească un nou duce. După zece ani, împăratul i-a acordat preţiosul teritoriu propriului fiu.

În 1552, Carol al V-lea a hotărât ca Filip să se căsătorească cu regina An­gliei, Maria Tudor. Pentru ca cei doi să fie pe picior de egalitate, Carol i-a dat fiului său regatul Neapolelui, în 1553. În 1555, Filip a primit suveranitatea asupra Ţărilor de Jos şi ducatul de Burgundia. În acelaşi an, a devenit maestru al Ordinului Lânii de Aur. La 16 ianuarie 1556 a devenit rege al Spaniei sub numele de Filip al II-lea.

Cu toate că a fost adeseori descris ca un monarh absolut, Filip al II-lea s-a confruntat cu multe constrângeri constitu­ţionale. Filip al II-lea a fost considerat un geniu al organizării birocratice şi s-a spus că şi-a condus imperiul „din condei”. Niciun detaliu al guvernării nu a părut prea neînsemnat pentru harnicul birocrat; corespondenţa pe care a întreţinut-o a fost impresionantă. Dar două preocupări majore îl frământau pe rege: păstrarea credinţei catolice, al cărei apărător fervent era, şi asigurarea unui moştenitor la tron. Aceste două griji aveau să se regăsească – cu con­se­cinţe tragice – în persoana lui Don Carlos.

Prima soţie a lui Filip, Maria de Portugalia, a murit în 1545, la scurt timp după ce i-a dat naştere lui Don Carlos. Din păcate, din cauza faptului că Filip şi Maria de Portugalia erau veri, fiul lor s-a născut handicapat fizic şi mintal. Nouă ani mai târziu, la dorinţa lui Carol Quintul, Filip a luat-o de soţie pe Maria Tudor, regina An­gliei, o căsătorie realizată doar în sco­puri politice. El avea 27 de ani, iar ea 38 de ani. Când Maria a murit, patru ani mai târziu, în 1558, fără a da Angliei un moştenitor la tron, Filip s-a căsătorit din nou, după ce a încercat, fără succes, să se căsătorească cu sora mai mică a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.
Aleasă de această dată a fost Elisabeta de Valois, fiica regelui Franţei, în vârs­tă de 14 ani. Elisabeta îi fusese fă­gă­­duită iniţial lui Don Carlos, cu care era de aceeaşi vârstă, acest fapt constituind baza poveştii despre dragostea tainică dintre cei doi.
Adversarii lui Filip al II-lea l-au acuzat pe acesta că şi-a omorât pro­priul fiu, care ar fi fost singurul urmaş legitim al regelui. În acelaşi timp, dacă Don Carlos ar fi ajuns rege, fiind debil mintal, s-ar fi ajuns la o criză de stat. Cu Elisabeta de Valois, Filip al II-lea a avut două fiice. După moartea Elisa­betei, la care se pare că a ţinut foarte mult, puternicul monarh a căzut într-o stare de letargie. Cea de a patra soţie a lui Filip al II-lea a fost Ana de Austria, fiica împăratului Maximilian al II-lea, cu care a avut trei fii (Ferdinand, Carlos şi Diego) şi o fiică (Maria).

În timpul domniei lui Filip al II-lea, situaţia financiară deficitară a statului a fost agravată de creşterea amenin­ţă­toare a puterii otomane, la care s-a adăugat conflictul cu Anglia şi lupta pentru independenţă a Ţărilor de Jos, care, în 1579 au alcătuit Uniunea de la Utrecht, în anul 1581 declarându-şi inde­pendenţa faţă de Spania. Filip al II-lea a reuşit să înlăture aceste conflicte numai parţial, prin îmbunătăţirea situa­ţiei financiare din veniturile aduse din coloniile americane şi prin obţine­rea prin căsătorie a coroanei portugheze.

Decapitarea reginei Scoţiei, Maria Stuart, a dat prilejul atacării Angliei de către Armada spaniolă, care a fost însă nimicită de către flota engleză aflată sub conducerea lui Charles Howard şi Francis Drake, în 1558, aceasta fiind dotată cu o artilerie mai puternică şi cu vase mai rapide, adecvate unei lupte navale în Marea Nordului. Înfrângerea suferită de spanioli nu a fost doar materială şi umană (12.000 de spanioli morţi în comparaţie cu 6-8000 de englezi căzuţi în luptă), dar şi de prestigiu şi moral, Invincibila Armada dovedind că nu era invincibilă.

Această victorie engleză a fost începutul afirmării Angliei ca putere maritimă. În timpul domniei lui Filip al II-lea, armatele spaniole au obţinut două victorii importante: în 1557, la Saint Quentin, asupra francezilor, şi în 1571, la Lepanto, asupra otomanilor.
Pe plan intern, Filip al II-lea a acţionat pentru întărirea autorităţii regale şi s-a sprijinit pe Biserica Catolică, dar şi pe un aparat birocratic numeros. Rolul Cortesurilor a fost restrâns (ele au ajuns să fie convocate doar pentru acor­darea de subsidii) iar privilegiile oraşelor au fost reduse. Cea mai mare realizare arhitectonică a sa este construcţia ansamblului de la El Escorial, mănăs­tire, palat şi mausoleu regal în acelaşi timp.

Finanţele statului au fost secătuite, deoarece regele a cheltuit sume enor­me pentru a menţine supremaţia Spa­niei în Europa. Fanatismul religios l-a determinat să-i alunge pe morisci (mauri convertiţi la catolicism) din Spania, mă­sură care a afectat economia. La sfârşitul domniei sale, Spania a intrat într-o perioadă de declin. Economia era în regres, finanţele erau secătuite şi Spania nu mai deţinea nici supremaţia politică, maritimă şi militară. 

 

 

Tatăl catolic şi fiul protestant
 

Un fiu rebel  îndrăgostit de tânăra şi încântătoarea soţie a tatălui său, stăpânul despotic a jumătate de lume, vinovat de moartea moştenitorului său – aceasta este imaginea cea mai cunoscută a prinţului Don Carlos şi a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Faptele spun însă o poveste diferită.
Susţinerea neabătută a credinţei catolice avea să-i fie greu pusă la încercare lui Filip al II-lea în Ţările de Jos. În vederea înăbuşirii unei răscoale a supuşilor săi protestanţi de aici, Filip al II-lea a trimis în vara lui 1567 o armată de 20.000 de oameni sub comanda ducelui de Alba. Don Carlos, care aderase în taină la protestantism, s-a hotărât să se alăture răsculaţilor, un plan pe care în mod nechibzuit l-a divulgat unchiului său, Don Juan de  Austria, la 23 decembrie 1567.
Când Filip al II-lea a aflat de trădarea fiului său, a ordonat ca prinţul să fie arestat, întemniţat şi mai târziu – după toate probabilităţile – ucis. La 18 ianuarie 1568, spre miezul nopţii, regele Spaniei, avându-i ca martori pe membrii consiliului de coroană, şi-a trezit fiul şi i-a vorbit nu ca tată, ci ca rege. Don Carlos era pus sub arest. După ce a dat ordin ca nimeni să nu mai vorbească cu prinţul sau să îi ducă scrisori, regele a plecat. Nefericitul monarh şi unicul său fiu nu aveau să se mai întâlnească vreodată.  Arestarea nocturnă şi detenţia moştenitorului coroanei, în vârstă de 22 de ani, precum şi moartea sa în captivitate şase luni mai târziu au făcut vâlvă nu numai la Curtea Spaniei, dar au constituit şi subiect de zvonuri şi cleveteli în întreaga Europă.
Două secole mai târziu, în 1787, marele scriitor german Friedrich Schiller şi-a prezentat propria versiune a poveştii în drama în versuri „Don Carlos”. În 1867, Giuseppe Verdi şi-a bazat monumentala sa operă omonimă pe piesa lui Schiller. Variantele lor sunt cele care au ajuns să fie cele mai cunoscute astăzi: un fiu răzvrătindu-se împotriva tatălui său despotic, o legătură incestuoasă între fiu şi frumoasa şi tânăra sa mamă vitregă şi, în final, răzbunarea cruntă a tatălui.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.