Fiica „robului 1036” și crucea mărturisirii

Demult, avocatul Traian Trifan, doctor în Drept, le-a scris la cererea unor adolescenţi, pe o carte de rugăciuni, un dicton pe care l-a respectat întreaga viață: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. A suferit vreme de 22 de ani în închisorile comuniste, fiindu-le exemplu moral și creștin tinerilor, care l-au numit sugestiv „avva”. În grupul „misticilor de la Aiud” din care făcea parte Traian Trifan și Arsenie Papacioc, s-au născut numeroase machete și schițe de cruciulițe, candele etc., cu o simbolistică aparte. Peste ani, machetele realizate în urmă cu mai bine de șapte decenii în temnițele comuniste, au prins viață, datorită unor maramureșeni. Acum, Maria Trifan, fiica eroului, le dăruiește celor mai importante
biserici din țară, dar și celor care o caută. Un dar cât un discurs de suflet pentru neam: „Urmați-vă crucea!”.

Nu știu dacă din pricina ochilor scânteietori, a manierelor fără cusur sau a căldurii din glas, doam­na Maria Trifan mi-a părut din prima clipă ca fiind din altă lume. Una îndepărtată, în care onoarea, demnitatea, morala, politețea nu erau simple cuvinte goale. O lume dispărută a eroismului, în care tatăl ei, Traian Trifan a făcut 22 de ani de închisoare pentru că gândea altfel, în care mama ei l-a așteptat mai bine de două decenii, îndurând suferințe și sărăcie, fără să știe dacă trăiește și dacă se va mai întoarce, și în care doamna Maria și sora ei, Ileana, trebuiau să „citească” din tăcerile lungi ale părinților, drama care le-a măcinat familia. Ei le-au îndurat pe toate cu demnitate și nădejdea dată de o credință profundă, demonstrând că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Povestea lor poate fi deopotrivă o lecție de istorie sau de viață, dar mai presus de toate, e ilustrarea unui destin la finalul căruia, îndrăznesc să spun, că până și Dumnezeu zâmbește admirativ.
Numele lui Traian Trifan e rostit aproape cu sfințenie de cei care au pătimit în temnițele comuniste. Pe cei mai mulți, prigoana comunistă i-a mutat în sinaxare, făcându-i sfinți, pe alții i-a făcut vrednici de cartea demnității naționale, mutându-i în istorie, alături de eroi. Traian Trifan a fost deopotrivă și erou și sfânt. Era descris ca și stâlp al rezis­tenței morale de la Aiud, cel care avea mereu Biblia în mână și rugăciunea în inimă, îndrumând tinerii și arătându-le că întotdeauna există o cale de salvare pe care nu
le-o poate lua nimeni: credința. Tăcut și smerit, Traian Trifan nu vorbea niciodată despre sine, astfel că, familia a aflat despre prestigiul care l-a însoțit în temnițele abia la înmormântarea sa, când s-au trezit cu o mare de oameni. Pentru toți, „bădia Trifan” fusese „avva”, „domnul dem­nității naționale”, „un om fără cusur”, „un stâlp al rezistenței”. Demult, la cererea unor adolescenţi, a scris pe o carte de rugăciuni: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Și a trăit întreaga viață așa cum a scris atunci, deși în singura carte pe care a scris-o în timpul vieții se numea pe sine „Robul 1036”.
Numai că, faptele noastre au ecou în eternitate. Astfel că, după moartea sa, Dumnezeu a vrut ca toate acestea să fie cunoscute prin fiica sa, Maria Trifan. Doamna Trifan are ochii tatălui său și, mai ales, sufletul lui cald, plin de dragoste și de modestie. Vorbește despre tatăl ei cu emoția împlinirii unei datorii de suflet: „Sunt născută în 1936. Tata a fost doctor avocat, iar în anul 1940 a fost numit prefect de Braşov. În 1941, după lovitura de stat a fost condamnat la 16 ani de închisoare, iar majoritatea anilor de detenţie i-a petrecut la Aiud. Din luna ianuarie 1957, până în septembrie 1958 a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în comuna Răchitoasa, satul Luciu Giurgescu.
Într-o noapte din septembrie 1958 a fost din nou arestat, şi timp de 4 ani nu am ştiut nimic despre tata. În septembrie 1962, de Ziua Crucii, tata a venit acasă de la Periprava, după ce a fost reţinut fără condamnare.
Aş vrea să subliniez câteva detalii din relaţia de prietenie dintre tata şi părintele Arsenie Papacioc. Prietenia lor a început înainte de 1940, apoi tata a ajuns prefect iar părintele Arsenie Papacioc a fost primar la Zărneşti, localitate ce aparţine de judeţul Braşov. Apoi au fost arestaţi.
În primii ani de detenţie, soarta deţinuţilor a fost puţin mai deosebită. Între anii 1941 – 1946, la Aiud, tata a lucrat împreună cu părintele Papacioc într-un mic atelier de sculptură, unde se executau lucrări din os şi lemn. Părintele terminase şcoala de arte şi meserii şi şi-a folosit talentul în închisoare pentru sculptarea de cruciuliţe de diferite dimensiuni, din os sau lemn, dar şi pentru realizarea unor candele cu lanţ, sculptate. Tata şi părintele Papacioc au început să colaboreze pe acest domeniu dând mare atenţie simbolurilor profunde ale creştinismului. Simbolurile gândite la Aiud sunt de o mare profunzime despre viaţă, dar mai ales sunt parcă o presimţire a vremurilor grele ce vor urma.
Aproape pe fiecare obiect lucrat la Aiud apar cele trei cruci frânte, iar deasupra lor crucea cu raze, care sunt simboluri care-i aparţin părintelui Papacioc.
Eram copil şi mare ne era bucuria când primeam de la tata obiecte trimise cu greu din închisoare. Asta se întâmpla în perioada 1941 – 1946. Îmi amintesc şi acum de cruciuliţele mici din os pe care le-am purtat la gât la lănţişor, dar şi de troiţele din os şi lemn pe care
le-am primit, şi nu în ultimul rând de candela cu lanţ. Am primit de fapt două candele, una pentru mine şi una pentru sora mea. Pe spate a fost încrus­tat «Pentru Maria. Tăticu. Aiud 1945», iar cea pentru sora mea era identică, însă cu numele ei. Mama
ne-a explicat că obiectele au venit de la tata din închisoare, când lucra îm­preună cu părintele Papacioc, «un mare artist».
Trebuie să menţionez şi să mulţu­mesc mamei mele şi bunicilor din partea mamei pentru grija cu care au fost ocrotite aceste obiecte extrem de va­loroase timp de aproximativ 70 de ani.
După 1990 am aflat că tot la închisoarea Aiud, tata a fost rugat de nişte adolescenţi să scrie pe o carte de rugăciuni un cuvânt călăuzitor. Şi a scris «Brazii se frâng, dar nu se îndo­iesc», şi a desenat dedesubt o cruce şi un steag dac, simbolizându-L pe Dumnezeu şi Neamul nostru. Acest desen a fost executat şi pe o bucată de os, pe spatele căreia este scris Aiud 13 V 1941. Cuvintele «Brazii se frâng dar nu se îndoiesc» au ajuns titlul cărţii lui Ioan Gavrilă Ogoranu, despre luptele din munţii Făgăraş”.
Doamna Trifan a ajuns să-l cunoască pe părintele Papacioc și să primească de la el o serie de machete și desene de o valoare inestimabilă, pe care
le-a păstrat, în mod miraculos, zeci de ani: „Recunosc, am fost puţin impru­dentă, dar Dumnezeu a fost cu noi.
Mi-am cumpărat maşină în 1973. Aceasta mi-a fost de mare ajutor şi pentru că am reuşit să merg împreună cu tata la mănăstiri. La Sihăstria l-am întâlnit cu bucurie pe părintele Marcu (zis Fachirul) cu care tata a fost în închisoare, dar şi pe părintele Cleopa. Am luat legătura şi cu părintele Arsenie Papacioc, pe vremea când era la Biserica «Dintr-un lemn» din judeţul Vâlcea.
Am fost la părintele Papacioc şi cu mama, care era deja bolnavă. Mama a primit binecuvântarea părintelui, dar la scurt timp a trecut la cele veşnice, în 1975.
Am fost cu tata la părintele Papacioc şi la Mănăstirea Cernica, dar cel mai mult am ţinut legătura cu părintele la Techirghiol.
Întâlnirile cu părintele Papacioc erau de fiecare dată extrem de emoţio­nante, de o mare bucurie. Închiriam o cameră în sat, iar tata mergea în fiecare zi la întâlnire cu părintele Papacioc. Nu mai ştiu de câte ori l-am vizitat pe părintele Papacioc, dar au fost ani când mergeam şi singură pentru a-l întâlni. În 2003, părintele mi-a dat la plecare un plic cu 5 fotografii mici, care reprezentau desene făcute de dânsul. La acel moment nu mi-am dat seama de importanţa acestui gest, dar, după ani am văzut lucrurile altfel. A fost un semn de Sus, care a făcut ca după 70 de ani să «învie» desenele Părintelui.
Un adevărat miracol s-a întâmplat în anul 2014. La un simpozion la Sighetu Marmaţiei, jurnalistul Mircea Crişan l-a întâlnit pe domnul Octav Bjoza - preşedintele Asociaţiei Foş­tilor Deţinuţi Politici de la Braşov, şi a aflat numărul meu de telefon, cu bucurie că va putea vorbi cu cineva din familia Trifan.
Mircea Crişan m-a sunat, şi printre altele am aflat că este în strânsă legă­tură cu părintele Augustin Vărvăruc, stareţul Schitului «Înălţarea Sfintei Cruci» de la Aiud, iar marea rugă­minte a lui Mircea Crişan a fost să ajut şi eu cu câteva obiecte muzeul care urmează să fie amenajat la Mănăstirea Aiud.
Închisoarea de la Aiud a fost locul unde tata şi-a petrecut aproape 16 ani, iar în amintirea lui am respectat mereu acest loc. Aşa că în 14 septembrie 2014 am mers la Aiud şi acolo
l-am întâlnit pe părintele Augustin, dar şi pe Mircea Crişan.
În biblioteca bunicului s-au păstrat ca printr-o minune mai multe desene primite în anii 1941 – 1946 de la închisoarea Aiud. Unele erau identice cu cele primite în 2003 de la părintele Papacioc, dar am găsit şi desene inedite. Le-am considerat foarte va­loroase pentru muzeu, aşa că am făcut copii xerox. După ce i-am dat, în 2014, jurnalistului Mircea Crişan copii după desenele părintelui Arsenie Papacioc, i-a venit o idee minunată: să comande unui sculptor să execute lucrări care să corespundă în detaliu cu schiţele părintelui. În felul acesta, schiţele s-au materializat în obiecte foarte frumoase, prin strădania și talentul sculptorului Vasile Chici.
În această scurtă trecere în revistă a ceea ce a putut fi salvat după aproximativ 70 de ani, după nenumărate percheziţii ale Secu­rităţii, aş dori ca desenele şi lucrările părintelui Arsenie Papacioc să rămână ca un dar de mare valoare. Am trimis mai multor mănăstiri exemplare ale lucrărilor şi desenelor, şi mare mi-a fost bucuria să aflu că fie în muzee, fie în alte locaţii sunt puse la loc de cinste obiecte care să amintească de Părintele Arsenie Papacioc”.

Acum, schițele din temnița de la Aiud, care au prins viață în Maramu­reș au fost dăruite de doamna Maria Trifan mănăstirilor și bisericilor din țară. Dar și celor care vor să afle ce a stat la baza unei lumi dispărute, de câteva decenii. Un dar, cât un discurs de suflet pentru neam: „Urmați-vă crucea”. Doamna Maria și-o poartă, pe-a sa, cu demnitate, de peste opt decenii...

„O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată de raze. Întrebat ce semnificaţie au crucile frânte şi imaginea în ansamblul ei, Bădia (Traian Trifan n.red) explica: «Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, şi credinţa, şi nădejdea şi dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da»”.