Fereastra închisorii. Zilele Muntelui

Am aflat întâmplător că şi mun­tele are o zi naţională.
Una de toamnă, mai precis 14 septembrie.
Când în România ar fi data tra­diţională a încheierii păşunatului anual şi s-ar vrea evidenţierea potenţialului zonelor montane.
Bizară explicaţie, tipică pentru hămeseala politrucilor în a vedea doar interese economice.
Mintea lor de caşcaval nu vede dincolo de stână, de cât pot profita oamenii de pe spinarea muntelui.
ONU ne spune că ziua internaţio­nală a muntelui este în 11 decembrie a fiecărui an.
Japonia sărbătoreşte muntele pe 11 august, care este zi liberă pentru cel mai harnic popor de pe pla­netă, ceea ce spune multe despre respectul şi preţuirea acestuia.
Şi exemplele ar putea continua, dar să revenim la oile noastre. Nouă ne place să sărbătorim, mai puţin să-l iubim cu adevărat pe sărbătorit.
În primul rând, fiecare zi ar trebui să fie a muntelui, atâta timp cât el ne dă oxigenul pentru fiecare respiraţie a noastră.
Deşi avem munţi incredibil de frumoşi, nu înţelegem mare lucru din această uriaşă binecuvântare celestă.
I-am defrişat sălbatic.
I-am umplut de gunoaie.
I-am schingiuit cu aşa zisele microhidrocentrale, în fapt nişte barbarii ecologice.   
Lăsăm toţi demenţii să-i nenoro­cească cum vor cu mizerii moto­rizate, inclusiv în ariile protejate şi rezervaţiile naturale.
Le-am exploatat rezervele naturale fără grijă, fără cap, fără să ne gândim la generaţiile următoare.
Nu ne uităm la munte ca la una dintre cele mai mari avuţii naţionale.
Nu înţelegem că are nevoie de linişte, curăţenie şi cât mai puţini oameni în preajma lui.
În afară de alpinişti, salva­mon­tişti, iubitori autentici şi tăcuţi de munte, puţini la număr, nu aş lăsa pe nimeni acolo.
Muntele trebuie meritat.
Muntele e un templu.
A lui Dumnezeu, desigur. Care le va aminti oamenilor acest lucru.
De fapt, a şi început să o facă.