Fereastra închisorii / Zăpada mieilor

Deşi trebuia să fie primăvară, în sensul cel mai solar şi vegetal al cuvântului, iată că proverbiala zăpadă a mieilor şi frigul încă dau tonul zilelor lui aprilie târziu şi îndeosebi a nopţilor.
Dacă în prima zi a Învierii a plouat dezlănţuit iar apoi din cer a căzut gheaţă, în zilele ce au urmat a nins, spre spaima penibilă a friguroşilor dar şi spre cea de înţeles a celor care trăiesc din rodul pământului.
Când scriu aceste rânduri e 23 aprilie, aşa că ar trebui să adie vânturile primăverii. Jos, în cel mai frumos oraş montan al lumii mele (Cavnic), e totuşi o atmosferă în rând cu mersul calendarului, dar urcând la munte pentru o tură de alergare rămâi surprins.
Începând de la Roata apar nămeţii, iar bineînţeles drumul e complet necurăţat, cu două cărări de roţi în mijlocul lui, dând impresia că este abandonat. Un timişorean cu o maşină luxoasă, dar cu tracţiune pe spate, stă neputincios şi trist în mijlocul drumului.
Cehoaica mea de peste 10 ani e însă ca un tanc, aşa că urc imperturbabil până aproape de vârf şi o las într-un refugiu cu faţa spre priveliştea fabuloasă a Gutinului Doamnei înzăpezit. Pentru cine nu ştie, Skoda are o istorie de peste un secol şi în vremurile vechi ale războaielor a construit inclusiv tancuri.
Încep să alerg în sus, prin zăpada de pe marginea drumului, bucurându-mă de priveliştea brazilor îmbrăcaţi în nea şi gheaţă. Mă întâlnesc cu doi prieteni mai vechi, adică cu doi câini simpatici care îşi duc veacul în vârful muntelui. Îi întreb dacă le-a fost frig azi-noapte şi îmi cer scuze că nu le-am dus ceva de mâncare.
Totul e minunat şi alerg mai mult de o oră, până nu mai pot.
Un ipochimen cu muzica dată la maxim şi ochelari de soare, deşi afară era ceaţă, trece cu maşina exact pe lângă mine şi mă stropeşte din cap până în picioare. Cred că intenţionat, fiindcă schimbase banda de mers. Deşi i-am făcut cu mâna, rugându-l să oprească să-l servesc cu un ceai cald şi tare, ca de la un om de munte, o ia la goană.
Rămân fără plăcerea de-al cunoaşte, dar la coborâre un călugăraş tânăr şi plin de sine, fascinat evident de gro­zăvia ma­şinii scumpe cu care-l bla­goslovise enoriaşii iubitori de moaşte, face acelaşi lucru. Neintenţionat, dar evident fără
să-i pese că aproape zbura şi că un se­men de-al lui alerga pe marginea drumului.
Mă întorc uimit şi îl văd cum imediat ce trecuse de mine, începe să danseze spasmodic cu tot cu maşină, la limita plonjării într-un şanţ adânc. Semn că Dumnezeu îl urechease puţin pe mo­nahul cel fudul. Slavă Domnului că n-a îndoit maşina cea frumoasă, că-i tundea stareţul bărbiţa cea rară şi îi apleca privirea cea semeaţă, tocmai de Sfântul Gheorghe.
}n rest, să auzim numai de bine.