Fereastra închisorii. Vremea precum vremurile

Vremurile sunt aşa cum sunt. Încâlcite, schimbătoare, chiar de neîn­ţeles.
Vremea este la rândul ei plină de paradoxuri şi extreme.
Deşi aparent cele două nu au legătură imediată, condiţionalitatea există în mod profund.
Dinspre vremuri spre vreme.
Fiindcă vremurile sunt tot mai stricate, adică oamenii au tot mai puţină grijă faţă de sfânta natură, pe egală măsură şi vremea e tot mai nefirească.
Au apărut şi pe la noi tornadele şi alte chestii meteo exotice.
Vânturile sunt tot mai nebune, adesea cu sufluri distrugătoare.
Când plouă, plouă prea mult.
Când e soare, e peste măsură.
Predictibilitatea mişcărilor cerului şi a norilor a scăzut atât de mult, încât se dezvăluie cu certitudine doar până la ziua de mâine.
În general, s-a pierdut echilibrul acela tainic dintre lumină şi întuneric, dintre soare şi negură, dintre vânturi şi linişte.
Excesul de un anumit tip de vreme, numai de o anumită faţă a naturii, a devenit tot mai manifest şi frecvent.
Chiar întins dincolo de ecolimite.
E clar că s-a pierdut buna măsură a naturii sănătoase din trecut.
Orizonturile sunt tot mai întunecate, precum mintea oamenilor care nu înţeleg ce importanţă colosală are pădurea cea înaltă, aerul curat sau munţii neatinşi.
Deci să nu ne mirăm că vremea e cum e. Precum vremurile.
În mod normal, oamenii fac vremurile iar Dumnezeu vremea.

Mai nou, am început să tragem vremea din curtea Celui de Sus cu mâna strâmbă a vremurilor ome­neşti.