Fereastra închisorii / Veşnicia de religie

Una din cele mai periculoase controverse din spaţiul public contemporan şi autohton este legat de ora de religie. Expresie a unei secularizări hidoase, ideea de a alunga religia din şcoli este pur şi simplu un demers menit să slăbească fibra cerească a identităţii noastre umane, să lase inimile copiilor pradă unui modernism decadent şi împuţit de păcate. Să lipsească sănătatea morală a celor mai curaţi şi tineri dintre noi de cea mai preţioasă imunitate: cea a credinţei în veşnicia lui Dumnezeu.

Nimeni nu spune că ora de religie trebuie să fie doar ora de ortodoxie. Trebuie să fie ora lui Hristos, indiferent care e calea pe care se ajunge la crucea Lui. Că doar nu cu matematica sau chimia au rezistat sfinţii în închisori, ci cu credinţa. La fel ca toţi oamenii care au împins, cu suferinţă şi jertfă, omenirea spre lumina binelui. Sau cu religia, pe înţelesul celor care se amăgesc cu tragerea din urangutani ori cimpanzei. Şi care nu au coborât pe pământ din braţele Maicii Domnului, ci dintr-un întuneric neînvins încă.

Din punctul meu de vedere, nu e vorba de nici o dilemă, nu e potrivită nici o discuţie, nici măcar o confruntare de argumente. E doar o sminteală groaznică, o otravă picurată spre boala unei şcoli care oricum are un chip urât, de prea multe ori împotriva lumii fireşti a copiilor.

Prin răstignirea ei, ora de religie va deveni veşnicia de religie.

Hristos ne-a lăsat drept zestre sfântă cuvintele, chiar porunca: „lăsaţi copii să vină la mine!”. Voi, prigonitorii credinţei, astăzi vreţi să-i împiedicaţi! Nu veţi reuşi, în orice mantie lumească aţi fi înveşmântaţi! În orice glorie şi dregătorie înaltă vă aflaţi atât de vremelnic şi deşart. Dar pregătiţi-vă să daţi cândva socoteală în faţa lui Dumnezeu! Mă rog pentru voi. Va fi cumplit de greu. Fiindcă e vorba de copii şi de Hristos. De prunci şi de Maica Domnului. De Dumnezeu.