Fereastra închisorii. Verdele vieţii

Verdele de mai şi ruginiul de octombrie.
Apoteozele naturii, în timpurile ei sublime: primăvara şi toamna.
Urmând exemplul lui Hristos, natura reînvie tămăduitor în fiecare an, precum lumina de la Ierusalim.
Mai puţin şi mai târziu oamenii, copleşiţi de păcate şi griji lumeşti.
În continuare nu ştim să preţuim cum se cuvine o natură bine­cuvântată, uluitor de frumoasă.
Celei care ne oferă flori şi oxigen, noi îi răspundem cu gunoaie şi indiferenţă.
Lipsa de educaţie şi de conştiinţă civică sunt atât de distrugătoare încât poate ne vom trezi, într-o bună zi, că natura asta fermecată va vrea să plece de la noi.
Poate spre ţările nordice, unde res­pectul şi iubirea de creaţie sunt aproape absolute.
O hoardă întreagă de instituţii nu sunt capabile să protejeze cel mai de preţ tezaur al nostru.
Mai mult, mult mai mult, fac sisific diverse organizaţii non-guvernamentale, salvamontiştii voluntari, societatea civilă în genere, toţi oamenii dedicaţi şi responsabili când  e vorba de natură.
Care o apără fără nici o obligaţie, fără resurse publice, fără să fie investiţi cu exerciţiul autorităţii de stat.
Drujbele, camioanele hrăpăreţe, gunoaiele, motoarele pe două şi patru roţi, microhidrocentralele hidoase, manelele şi răcnetele bahice, toate acestea rănesc metodic şi criminal codrii, apele şi munţii noştri.
Răspunsul oficial conţine, de 30 de ani, doar orăcăieli, diletantism, frică şi corupţie.
Batjocorim ticălos şi iresponsabil darul acesta inegalabil cu care am fost fericiţi.
La care alţii nici măcar nu visează.
Hristos a Înviat! Natura a înviat! Dar noi?