Fereastra închisorii. Un torţionar pe care nu-l va încăpea nici iadul

Ceva absolut monstruos. Asta iradiază dintr-un scurt interviu luat neomului al cărui nume are o sonoritate ciudată: Franz Ţandără.
Profesia lui de bază a fost să facă ţăndări viaţa celor mai bravi români.
Slugă la comunişti şi la cei mai decăzuţi draci ai întunericului, acesta dă o mărturisire istorică prin brutalitatea ei, în cursul unui interviu luat în anul 2002.
Accesibil tuturor astăzi, atât în mass-media cât şi în reţelele de socializare, această spovedanie barbară ar trebui să fie un prerechizit obligatoriu al oricărei conştiinţe umane.
Dialogul filmat, dintre tânărul scriitor Fabian Anton şi criminalul liber până la moartea sa din 2004, te trimite cu gândul la ce poate fi mai abject pe lumea asta.
Individul relatează senin cum a schingiuit şi ucis în chinuri cumplite şi repetate mai mulţi deţinuţi politici, adică însuşi excelenţele de moralitate şi chiar sfinţenie ale acestui neam.
Limbajul şi argoul comunist al crimei este absolut halucinant, cei omorâţi cu bestialitate fiind consideraţi de acesta ca fiind nişte simple „căpăţâni”, moartea devenind o îndeletnicire banală şi curentă, o datorie sacră faţă de regimul politic de la putere.
Deşi s-a autodenunţat la autorităţi cu tot cu istoria probată a tuturor asasinatelor sale, cerând să fie anchetat şi pedepsit, nimeni nu a mişcat un deget, acesta sfârşind în deplină libertate, renegat doar de propria familie.
Emblematic şi îngrozitor în acelaşi timp pentru ferocitatea acestui torţio­nar şi a regimului care l-a păstorit este una din ultimele sale afirmaţii din interviu şi anume: „oamenii curaţi la suflet nu au scăpat, i-am terminat pe toţi”.
Orice alt cuvânt e de prisos. În afară de cel care exprimă uitarea acestui trecut, uitare care ne va înnegura viitorul. Uitare care, la rândul său, este tot o for­mă a crimei şi trădării lui Dumnezeu.