Fereastra închisorii. Timpul şi monahul

După ce am stat aproape o săptămână în satul cu miniștri, adică la capitală, aveam nevoie de o limpezire.
Canon greu, Bucureștiul ăsta.
Învățat cu singurătățile din munți, orașul cel mare e copleșitor precum o închisoare.
În afara unei plimbări prin Herăstrău, cu un om de o subtilitate fenomenală, am avut, zi de zi, senzația că e musai să evadez cât mai curând.
Noroc cu oamenii, cu prietenii mai vechi sau mai noi, fiindcă metropola în sine seamănă cu o condamnare.
Dar să nu demonizăm orașul lui Bucur, fiindcă totuși are şi el farmecele sale incontestabile.
De mers încolo, am mers prin aer.
La întoarcere pe pământ.
Aşa că pe Valea Oltului mi-am făcut de lucru cu cele monahale.
Am urcat la mânăstirea cea sublimă din liniștea muntelui, Stânișoara.
Sihăstriile din Munții Coziei, natura şi monahii de aici sunt mistice cu adevărat.
Urcând pe Valea Păușa, pentru
a-l revedea pe părintele meu drag Spiridon după ceva ani, am avut un sentiment ciudat.
L-am dat la o parte, deși intuiția nu m-a trădat niciodată.
Ajuns sus, l-am căutat insistent cu ochii prin curtea mânăstirii.
Când am întrebat de el pe alt călugăr, mi-a răspuns senin: „păi nu-l vedeți, e acolo după gard?!”
M-am întors instantaneu, iar privirea mi s-a oprit în crucea proaspătă a unui mormânt.
Pe care scria doar atât: Monahul Spiridon.
Sigur mă așteptase în anii aceștia, iar eu, ticălosul, nu am venit.
Le țin tuturor prelegeri despre va­loarea timpului, dar eu nu le-am împlinit.
Am stat acolo prăbușit pe gard, cu mormântul în față, multă vreme.
Acum mi-am găsit timp.
Amintindu-mi de blândețea şi lumina lui radiante.
Părintele murise la două zile după ziua mea.
Vreme în care eu mă veseleam în lume.
După alte două zile, pleca la Cer şi starețul mânăstirii, duhovnicul meu.
Eu tot în lume, tot în păcate şi atunci.
Acum nu mai sunt aici, pe pământ.
Am rămas doar eu.
Nu știu pentru câtă vreme.
Timpul nu ne aparține.
Doar trăirea lui.
Doamne, iartă-mă…