Fereastra închisorii. Ţapinarii montani

După furtuna cumplită din septembrie 2017, multe păduri au rămas profund răvăşite, chiar schimonosite.
Suflul incredibil de atunci, care a arătat deopotrivă puterea naturii, dar şi strigătul de ei de disperare, a întunecat văzduhurile precum o eclipsă.
Ravagiile forestiere au fost imense, pe măsura lipsei de grijă a oamenilor faţă de fabulosul patrimoniu natural cu care am fost bine­cuvântaţi.
Mai jos de pasul Rotunda, în locul pădurii înalte, pe unde alergam acum trei ani, e acum o imensă fereastră spre Ţara Lăpuşului, cu Bloaja şi Şatra în prim plan.
Şi foarte multe exploataţii fores­tiere, care încearcă să recupereze ce mai poate fi recuperat după dezastrul de acum doi ani.

Sper ca acestea să nu fie doar o perdea de fum, după care să se petreacă deja tradiţionalele jafuri de pădure autohtone.
Alergând aproape în fiecare seară pe lângă aceste exploataţii din vârful muntelui, am observat viaţa dură a ţapinarilor de aici.
Totodată i-am şi invidiat, fiindcă ei rămâneau în liniştea muntelui şi peste noapte, în timp ce eu coboram în aşa zisa civilizaţie.
Cazaţi în aceleaşi vagoane ca acum 50 de ani, îi vedeam cum povestesc sau se odihnesc în răcoarea serii, după munca istovitoare de peste zi.
Cu tot rudimentarismul în care muncesc, departe de familiile şi casele lor, ţapinarii montani au o viaţă interesantă, fiind tot timpul în mijlocul naturii.
Doar acum, de Sfântul Ilie, anticul lor vagon era ferecat cu un lacăt, semn că erau şi ei acasă, cu ai lor.
Fiind obişnuit cu ei de la începutul primăverii, parcă ceva lipsea.
Nici măcar căţelul lor, care venea după mine curios până departe către Valea Strâmbului Băiuţ, nu era nicăieri.
Aşa că am continuat să alerg singur, în liniştea absolută a muntelui.