Fereastra închisorii. Singurătatea suferinţei

Nu demult, soția unui prieten a murit.
Prea repede, aproape încă la tinerețe.
Durerea a fost mare, solidaritatea pe măsură.
În zilele acelea grele, curtea a fost mereu plină de oameni care vroiau să ajute.
Iar la înmormântare, neîncăpătoare şi inundată de lacrimi.
Zilele ce au urmat au devenit poate şi mai grele.
Însă oamenii, încet, au început să dispară.
Trupește, iar mai apoi şi sufle­tește.
Fiecare a continuat să-şi vadă doar de viața lui.
Uitând sau neștiind că omul rămas singur doar acum începe lupta cu deznădejdea.
Desigur că așa e natural.
Dar nu știu cât de creștin, de profund.
Înțelegând lucrul acesta am continuat să-l caut.
Știam că disperarea vine în valuri puternice şi brusc, agresivă şi plină de întuneric.
Şi când eşti singur în suferință e foarte, foarte greu.
În această lume, doar Hristos a fost în stare să-şi ducă crucea singur.
Noi oamenii, nimeni şi niciodată.
Zilele trecute l-am întrebat pe prietenul meu dacă-l mai caută cineva.
În sensul durerii sale cumplite.
Răspunsul a fost: nimeni, în afară de tine.
Speram să fie altul, deși eram sigur de el.
Vorba cuiva: atât s-a putut.
Oamenii nu sunt dispuși să poarte luptele altora, să stea la bătaie de durată pentru sufletul aproapelui.
Adică la războiul nevăzut, descris atât de adânc de Nicodim Aghioritul.
Ajută-ne Doamne!
Că doar Tu ne mai duci crucea, când e prea grea.