Fereastra închisorii / Omul păcălit de urs

Nu demult, am mai scris de această năvălire faunistică şi sălbatică în lumea oamenilor.
Proporţiile devin aproape istorice, dar neputinţa şi ipocrizia celor care trebuie să dea o soluţie îi consternează chiar şi pe urşi.
Am văzut o statistică care arăta că, în anumite zone montane, pe un areal forestier pe care ar trebui să-şi ducă veacul zece urşi dânşii sunt de fapt aproape o sută.
Lucru confirmat de faptul că pe la noi, în Cavnic şi spre Strâmbu-Băiuţ, întâlnirile au devenit aproape curente între cele două făpturi. Chiar recurente.
Tocmai când scriu aceste rânduri la televizor rulează un reportaj incredibil. Nu mai puţin de 12 urşi mari şi înfometaţi dau o reprezentaţie tombe­ronistică în centrul unui orăşel de munte.
Alţii fac atletism pe uliţa centrală a unui sat, în vremea dimineţii, când copiii trebuie să meargă la şcoală.
Probabil şi în curând, cei care sunt în plus în pădure vor cere azil oamenilor şi se va naşte o nouă specie de refugiaţi.
Într-o societate care a batjocorit în mod evident şi cronic muntele şi pă­durea, în care ecologia e doar un slogan, în care defrişările şi microhidrocentralele au nenorocit o natură inegalabilă, ne-am trezit să facem pe puriştii tocmai în cazul urşilor.
Ne facem că nu înţelegem că vina acestui dezechilibru natural este tot a oamenilor, urşii coborând spre civili­za­ţie parcă să ceară socoteală pentru lumea lor distrusă.
Şi sunt atât de mulţi, încât se calcă pe picioare în casa lor.
E ca şi cu păcatul de dreapta, când cauţi orbeşte şi habotnic o virtute care în fapt este un păcat, tocmai prin lipsa de discernământ şi caracterul excesiv al său.
Aşa şi cu urşii. Nu ne putem atinge de ei fiindcă au devenit, în mod fals, aproape mai preţuiţi decât oamenii şi ne prefacem că protejăm natura cu orice preţ.
Poate aşteptăm să fie mai mulţi decât noi şi să facem schimb de lumi. Noi plecăm în pădure, iar ei coboară în oraşele noastre.
Una peste alta, deocamdată omul este păcălit de urs. Sau poate de propria ignoranţă.