Fereastra închisorii / Octombrie alpin

De multă vreme mă bântuia gândul unei ascensiuni pe vârful Ineu din Munţii Rodnei.
Bătusem toată creasta acestor munţi de un farmec aparte, însă niciodată nu ajun­sesem până la capătul părţii estice.
Foarte interesant este că vârfurile cele mai înalte şi spectaculoase ale Rodnei se află tocmai la extreme: Pietrosu la vest şi Ineu la est.
Toţi oamenii de munte care mi-au po­vestit despre traseul către acest vârf su­gerau o fascinaţie aparte a lumii de acolo.
Ceea ce mi-a plăcut din prima clipă a fost sălbăticia şi pustietatea crestei estice. Aflat la mare depărtare de aşeză­rile umane, Ineul tronează impunător peste o lume alpină incredibil de fru­moasă.
Am pornit la 6 dimineaţa din Cavnic, într-o miercuri de mijloc de octom­brie. O zi cu un cer de cristal albastru, aşa cum numai toamna îţi poate dărui.
Răsăritul ne-a prins pe Valea Vişeului, la poalele Pietrosului. Am trecut în vi­teză peste Prislop, uimiţi de transformarea drumului cel groaznic într-unul de vis.
Înainte de Cârlibaba intrăm pe drumul forestier de pe Valea Lalei.
Nici ţipenie de om, nici măcar de animale.
Urcăm şi iar urcăm, până ajungem în golul alpin, scăldat magnific de lumina toamnei.
Ajungem la lacul glaciar Lala Mare, într-o linişte copleşitoare.
Priveliştea este absolut hipnotică, iar Lala Mică de la poalele Ineului este precum misterul unei liturghii monahale.
Din Şaua Ineuţului dăm epuizaţi, mai mult de contemplare decât urcuş, asaltul final până pe vârful semeţului Ineu.
Priveliştea, jur împrejur, e una din cele mai uluitoare dintre toate pe care le-am trăit în munţi.
Doi corbi tineri, singurele vietăţi întâlnite, zboară suverani deasupra vârfului, croncănind prietenos.
Coborâm într-un târziu, uitându-ne obsesiv la minunile pe care le lăsăm în urmă, nefericiţi că seara ne împinge spre lumea de jos.
Din Prislop, o luăm spre Şaua Gărgălău, admirând amfiteatrul impresionant al Rodnei de mijloc. Ajungem la Cascada Cailor, în singurătatea apusului.
Ne întoarcem în vârful pârtiilor de schi, de unde coborâm în Borşa.
O zi atât de frumoasă, încât îmi va bucura viaţa până la cea din urmă clipă.
Mai mult, o mărturie vie a faptului că ni­meni, niciodată, nu va putea egala crea­ţia tainică a lui Dumnezeu.