Fereastra închisorii. Neputinţa şi hoţia

Două surori bune, uneori chiar gemene, care bântuie insistent spaţiul public autohton.
Pornind de la lucrurile mărunte şi ajungând la cele dolofane de tot.
Azi ne vom ocupa de cele mărunte, că de acolo se hrănesc cu idei de preamărire şi celelalte, până devin mari de tot.
Dacă o femeie, văduvă şi singură, se adresează primăriei cu rugă­mintea de face ceva cu un brad dezrădăcinat şi aplecat spre colniţa în care îşi păstrează lemnele de iar­nă, e o tragedie tehnică de proporţii.
Adică ba trebuie macara, ba misiunea  e periculoasă şi imposibilă, bradul e tot acolo de luni bune şi stă să cadă în orice moment peste acareturile femeii. Sau chiar peste oameni.
Dacă trebuie mutată cu o jumătate de metru mai jos o ţeavă de gaz pe o lungime tot de o jumătate de metru, fiindcă e poziţionată stupid pe fundul unui şanţ şi împiedică evacuarea apei şi aluviunilor, e tot o lucrare imposibilă.
Poate până crapă de atâtea lovituri şi presiuni, că apoi desigur nimeni nu e vinovat când explodează.
În timp ce norvegienii fac tuneluri prin fiorduri, noi nu suntem în stare să punem o ţevuşcă de gaz la adăpost de vreo nenorocire.
Apoi vin ăştia cu apa şi canalul şi le bagă doar la extremităţile unei străzi, iar la mijlocul acesteia, unde stau mai mulţi oameni, ioc. Deşi cetăţeanul le scrie timp de doi ani că nu aşa e normal, absurdul şi ilegalitatea continuă nestingherite. Pe fonduri europene. Dacă vrei să mergi la mare cu avionul, cu soţia şi copilul, afli că te costă vreo 800 de euro zborul cu compania naţio­nală, cea iute la hoţie când vine vorba de devalizarea banilor publici şi care îşi pierde cauciucurile la aterizarea bătrânelor avioane cu elice.
Deci, dacă nu e neputinţă e hoţie. Sau invers.
Sau mai rău, amândouă.
Nu tăceţi. Pe asta mizează toţi aceşti grofi care râgâie de prea mulţi bani publici băuţi pe nerăsuflate.