Fereastra închisorii / Natura

Am impresia că cei care vieţuiesc prin oraşe mari, se îmbracă zilnic în costum cu cravată, iar singurele apropieri de natură le fac din vreo limuzină ori telecabină, nu pricep deloc nevoile acestei mame universale, a noastră a tuturor.

Cei care însă o străbat şi se minunează aproape zilnic de frumuseţea ei mai presus de orice cuvinte şi ştiu că este izvorul vieţii, înţeleg pe deplin care este starea acesteia. Asemenea unui sfânt îmbunătăţit natura exersează, de vreun secol bun, virtutea răbdării şi smereniei. Deşi ar putea să răspundă adesea agresiunii oamenilor cu cutremure, inundaţii, alunecări de teren ori alte asemenea nenorociri, o face foarte rar, protejându-şi în continuare agresorul, tot ca un sfânt părinte. Ori ca o mamă bună care îşi iubeşte necondiţionat copilul nerecunoscător, ori ca tatăl ce îl copleşeşte cu cea mai mare dragoste pe fiul risipitor.

Am scris foarte mult pe tema asta şi nu aş vrea să devin plictisitor. Dar dacă nu va exista o reacţie legislativă şi administrativă dură şi efectivă vom reuşi să aruncăm într-o stare de extraordinar pericol cel mai mare tezaur al nostru.

Nu e firesc ca organizaţiile non-guvernamentale cu real prestigiu şi dedicare pentru salvarea naturii, cetăţenii simpli şi responsabili ori mass-media să fie obligate la un dialog al disperării cu cei care hotărăsc ce se întâmplă cu cerul, pădurea, aerul ori apele noastre. Dacă ar fi cu adevăraţi urmăritorii interesului naţional aceştia ar reacţiona imediat, solidar şi cât mai transparent spre binele mediului.

Şi aici, precum în apărarea ţării şi educaţie, e nevoie de un pact naţional adevărat, fără ipocrizie, amânări ori simulaţii.

Asemenea celor care ucid oameni, criminalii ori jefuitorii naturii ar trebui să aibă o viaţă foarte grea. Chiar şi în costum şi cravată. Iar gulerele lor albe să nu fie confundate cu cămăşile transpirate, la mâna a doua, a celor care aduc un lemn din pădure pentru a încălzi şi hrăni vreun prunc amărât de sărăcie.