Fereastra închisorii. Muntele şi singurătatea

Una din chemările abisale ale mun­telui este singurătatea.
Am urcat de multe ori însoţit de prieteni. Puţini şi bine aleşi.
A fost frumos, dar doar atât.
Când urc singur e abisal.
E existenţial.
Solitudinea alpină te limpezeşte cum nimic altceva nu o face.
Tura solo de acum două săptămâni spre Pietrosul Rodnei mă urmăreşte şi acum.
Şi o va face mult timp.
Chiar toată viaţa.
Mai ales că fiind decembrie, muntele a scăpat de amatori.
Au rămas doar liniştea, cerul, lumina mistică, frigul, vântul, crestele, tot ce înseamnă El.
Şi răspunsul clar pe care l-am primit de la Dumnezeu la întrebarea grea cu care am urcat în spate.
Ca o cruce.
Infinit mai grea decât rucsacul uriaş care părea plin de bolovani.
Nimeni nu mai urcă acum între toam­nă şi iarnă, decât cei care înţeleg şi tac.
Sigur, e periculos singur pe munte.
Dar dacă eşti lucid, poţi să supravieţuieşti acestei încercări.
Eşti doar cu respiraţia ta, cu gândurile şi devenirile tale.
Cu îngenuncherile, căderile şi rugăciunile propriei fiinţe.
Şi cu oamenii pe care-i preţuieşti şi iubeşti.
Pe care-i îmbrăţişezi de acolo, din înălţimile care te despart de restul lumii. Şi de unde toate lucrurile de jos par mărunte.
Doar bucuriile şi suferinţele mari ale oamenilor le vezi cum vin şi pleacă din cer.
    Altitudine.
    Solitudine.
    Şi iubire de oameni.
    Muntele.