Fereastra închisorii / Mistic… la Stânişoara

Ies cât se poate de repede din Bucu­reştiul cel sufocant. Gonesc pe auto­stradă până la Piteşti, cu o pauză de cafea. Spre Râmnicu-Vâlcea, de pe Dealul Negru zăresc deja munţii. În dreapta Făgăraşii încă albi, în faţă Muntele Cozia cel căutat de mine, iar la stânga Buila-Vânturăriţa ascunzând Schitul Pătrunsa.
Ajung la Mânăstirea Turnu. Pregă­tindu-mă de urcarea spre Mânăstirea Stânişoara intru în vorbă cu un călugăr. Îmi spune îndurerat că noul episcop venit de pe la Bucureşti le-a schimbat stareţul pe motiv că m[­năstirea nu a îndestulat suficient pofta neruşinată de biruri a mai marilor bi­sericii.
Plec dezgustat, cu gândul că pentru toate se va da socoteală cândva. Încep să urc spre Stânişoara printr-o pădure înaltă şi deosebit de frumoasă.
Chiar la începutul ascensiunii zăresc o umbră mare, strecurându-se misterios printre copaci. Caut cu privirea insistent, dar nu mai văd nimic. Gândul îmi zboară la pustnicii din acest munte fermecat şi îmi aduc aminte că acum mulţi ani l-am văzut cu ochii mei pe unul dintre aceştia,  în vremea liturghiei de la Stânişoara.
După mai mult de o oră de drum greu, dar atât de frumos, ajung sus la m[­năs­tirea mea dragă. E vremea vecer­niei, săvârşită tainic de doi călugări, unul în vârstă şi unul mai tânăr, la lumina lumânărilor, într-o desăvârşită taină.
Ceva îmi spune că doar pentru aceştia mai ţine Dumnezeu lumea şi că toate slujbele arhiereşti la un loc nu se ridică la măsura rugăciunilor şoptite de cei doi călugări, sus în inima muntelui.
Mistic. Mântuitor. La Stânişoara.