Fereastra închisorii / Mânăstirea Habra

De praznicele mari, aşa cum a fost şi Adormirea Maicii Domnului, fiecare creştin se duce să-l caute pe Dumnezeu acolo unde îl trage inima şi nădejdea mântuirii. Cu alte cuvinte, acolo unde fiecare îşi simte împlinită aspiraţia către cele sfinte şi îşi regăseşte partea bună a propriei fiinţe.

Când vine vorba de Maica Domnului, de slăvirea şi închinarea cea de nepreţuit în faţa neprihănirii ei, cu atât mai mult simţi nevoia de a petrece timpul liturgic într-un spaţiu apropiat lăuntrului profund.

Anul acesta am fost cu mare drag, ca întotdeauna, la Mânăstirea Habra. Un loc fermecat, la paradoxal de scurtă distanţă de aglomerarea urbană a Băii Mari. Aşezământ monahal cu un trecut destul de vechi şi interesant, pierdut în negura veacurilor, renăscut în anii democraţiei de după 1989, cu o istorie contemporană uimitoare şi exemplară prin hărnicia şi sacrificiul măicuţelor care au reconstruit-o din temelii.

Am văzut mulţi oameni copleşiţi existenţial de efortul de a construi o casă. Măicuţele au pornit de la zero absolut, asta însemnând nişte barăci tip container, sărace şi rudimentare, şi un teren gol, care ulterior se va transforma în cea mai mare încercare a misiunii divine de a înălţa spre cer o mănăstire întreagă, dar niciodată nu s-au plâns de nimic.

Nici măcar de terenul mereu neliniştit, luând-o mereu la vale cu tot cu mânăstire, care stătea precum o sabie a lui Damocles peste existenţa tuturor construcţiilor. Cu o tenacitate ce arată anvergura interioară uriaşă a foarte puţinelor măicuţe, rare ca număr, dar atât de peste tot ca prezenţă lucrătoare, monahiile ajutate de deţinuţi au înconjurat tot aşezământul cu ziduri de piatră sisifice, care ar fi fost îndestulătoare, ca muncă, timp şi materiale, pentru construcţia altei mânăstiri.

Astăzi mânăstirea este aproape gata, iar locul pe care a fost zidită şi împrejurimile sunt parcă o avanpremieră a Raiului.

Măicuţele sunt vioara întâi, binefăcătorii şi credincioşii vin şi ei cu ajutorul lor. Şi să nu-i uităm pe deţinuţi, care au fost cel mai constant şi tăcut sprijin pentru construcţia mânăstirii. Iar pentru asta Dumnezeu le va ierta multe păcate şi poate îi va binecuvânta chiar cu mântuirea.