Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Marţi , 25 Octombrie , 2016

Fereastra închisorii / Istorii din înăuntru

de Horia Chiş

Închisoarea e locul în care te întâlneşti cu cele mai cumplite istorii personale. Sunt multe şi răvăşitoare pentru suflet. Atât de smintitoare şi istovitoare, încât trebuie să te rogi la Dumnezeu să-ţi păstreze cugetul limpede şi să crezi că oamenii din ele mai pot spera la mântuire.

 

Acum ceva ani, am avut închis un tată a cărei fiică gravidă fusese omorâtă cu bestialitate de iubitul acesteia, care i-a străpuns cu un cuţit tocmai pântecele în care aceasta purta rodul iubirii lor. Cel puţin a celei fizice. Amândoi erau minori, deci nişte copii, care la rândul lor aşteptau alt copil. Nimeni nu ştie dacă din întâmplare sau din dragoste.

 

După ce a ieşit din închisoare, criminalul nu numai că nu l-a evitat pe tatăl fetei, dar l-a provocat la fiecare întâlnire petrecută prin cartierul unde vieţuiau amândoi. Omul a răbdat cât a răbdat, însă a clacat când ucigaşul i-a adus aminte ironic de moartea fetei sale dragi. L-a suprimat în plină stradă. S-a autodenunţat singur, după care a luat calea anilor lungi de închisoare. Poate prea mulţi, având în vedere nebunia încercării la care a fost supus.

 

Apoi, avem un condamnat pe viaţă pe care nu-l caută absolut nimeni. Împovărat de murdăria propriilor fapte, abandonat total de lume şi familie, după douăzeci de ani de închisoare, apare o lumină în viaţa lui. Văzându-l pe deţinut într-un reportaj la televizor, unei doamne în vârstă, respectabilă şi înstărită, i se face milă. De atunci, îl vizitează periodic şi îl ajută şi cu cele ale gurii şi cu cele ale inimii.

Zilele trecute l-am întâlnit, la comisia de liberare condiţionată, pe un tânăr din Cluj. Blond, cu ochii albaştri, cu o privire deopotrivă luminoasă şi întunecată. Cuminte şi muncitor în închisoare, chiar prea liniştit. Răsfoind dosarul său rămân într-o grea cumpănă interioară. Îşi ucisese tatăl. Tată, care l-a bătut şi abandonat când era mic. L-au crescut bunicii, adică părinţii tatălui. Copilul îşi iubea enorm bunicii, cu care avea o relaţie binecuvântată, dar întunecată de un singur lucru: tatăl degenerat se îmbăta des şi îşi bătea părinţii în faţa propriului copil, în loc să le mulţumească că l-au crescut cu atâta dragoste. Până în ziua în care i-a ameninţat cu cuţitul. Copilul n-a mai putut de durere şi frică, a luat cuţitul din mâna tatălui, pentru a curma atât viaţa acestuia cât şi calvarul familiei. A primit 7 ani, de la un judecător care a cântărit înţelept toată grozăvia.

 

Doar trei istorii. Mai sunt atât de multe. Nu e uşor să le citeşti. Dar să le trăieşti? Sau să le judeci? Sau să-i duci pe aceşti oameni, ani lungi, pe drumul cel bun, până la sfârşitul pedepsei lor, în mijlocul închisorii?