Fereastra închisorii / Hibernale

A nins mult la Cavnic. Ca în vremu­ri­le bune. Doar că oamenii s-au schimbat puţin.  Au înlocuit bucuria zăpezii abundente cu văicăreala şi spaima ira­ţională că neaua cea multă îl cople­şeşte pe gospodarul neputincios din ei.
Mai mult, fiindcă lumea nu se mai poate deplasa pe jos, zăpada a devenit subiectul urii celor care s-au născut în maşină şi vor să trăiască mare parte a vieţii lor închişi acolo.
O îndeletnicire fabuloasă a iernii rămâne schiatul. Aducătoare de sănă­tate şi metafizică deopotrivă, curgerea pe zăpadă din mijlocul munţilor tonifică profund toată fiinţa.
Doar că purismul de altădată a fost înlocuit, cel puţin la baza pârtiilor, de vacarmul ghiftuielilor cu mâncare şi băutură.
Prea mulţi privitori stătuţi, care vin la munte doar pentru a zace gălăgioşi printre farfurii şi sticle, comercianţi şmecheri puşi pe căpătuială imediată şi multe maşini care nu-şi găsesc locul, aglomerează sufocant partea de jos a pârtiilor de schi.

Spiritul muntelui, suveran în vârfurile alpine ale pârtiilor, e tot mai subţiat odată cu coborârea spre aşa-zisa civilizaţie.
Civilizaţie, care de fapt e reală în na­tură, acolo unde fagii nu se ceartă cu brazii, unde pietrele nu fac gălăgie, iar albul zăpezii acoperă orice mizerie.
Una peste alta, cei care vor să se bu­cure de puterile tămăduitoare ale iernii stau cât pot de departe de tarabe şi îşi trăiesc fericirea hibernală aproape de cer. O simplă plimbare liniştită prin pă­dure îţi aduce aminte de lucrurile esenţiale ale vieţii. Iar silueta îngheţată a unui brad, desenată pe albastrul pur al văz­duhului, te face să gândeşti vertical şi limpede.
Să ningă, deci. Şi să fie frig. Mult şi bine.