Fereastra închisorii. Filantropica

Nu mi-au plăcut niciodată zgârciţii.
Am întâlnit oameni cu multe calităţi, unele chiar înalte, dar avariţia le fura lumina tuturor.
Oricât de valoros ar fi omul, lipsa unei inimi milostive îl lasă în ruşinea pielii goale.
Degeaba ştii să cânţi cu înaltă virtute la pian sau să înţelegi profund fi­zica atomică, dacă nu cunoşti bucuria de a dărui celui aflat în nevoinţă.
Chiar şi chibzuiala poate fi o rochie, ce-i drept mai albă, a zgârceniei.
Nu ai nici un motiv să îndepărtezi un om aflat în suferinţă sau să te ascunzi după tot soiul de tertipuri
ipocrite pentru a nu îţi face datoria de creştin sau de om.
Fiindcă trebuie să recunoaştem că sunt mulţi oameni care deşi nu cred, deocamdată, în Cer, au sădită bunătatea în sufletul lor.
Şi nu ştie nimeni cum ne va judeca Hristos.
Nu cred că ne vor fi suficiente vorbele şi mersul la biserică. Şi toate ritualurile îndeplinite perfect.
Iubirea de arginţi şi de lucruri încarcerează fiinţa umană în închisoarea iubirii de sine.
De unde, în pustiu îl chemi pe Dumnezeu.
Orice sărman care îţi cere ajutorul poate fi însuşi Isus.
Fiecare amărâtă care te imploră să o miluieşti poate fi însuşi Maica Domnului.
Poate o singură dată în viaţă ţi se întâmplă lucrul acesta tainic.
Dacă nu faci milostenie, întotdeauna şi necondiţionat, s-ar putea să-l refuzi pe însuşi Mântuitorul sau pe sfânta lui mamă.

Cei care trăiesc cu crezul că fericirea proprie nu este înaintea fericirii celorlalţi dau mărturia ade­vă­rată a urmării lui Hristos.
Vorba regelui David din Psalmul 50 cu 18: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.