Fereastra închisorii / Doamne… ţie îţi mulţumim!

E timpul cosmic al postului. Al întoarcerii către cele sfinte şi veşnice, cu puţină jertfă, pe măsura credinţei noastre. Credinţă pe care o căutăm sau regăsim, de obicei, doar când ne lovim de nevoi şi încercări. E un soi de ipocrizie şi slăbiciune pământească pe care Cerul o înţelege şi o iartă, punând iubirea înaintea judecăţii. Cred că unul din semnele unei credinţe adevărate este gândul şi mulţumirea către Dumnezeu în vreme de fericire, îndestulare şi seninătate existenţială. Atunci, când nici o primejdie ori încercare grea nu ne dă târcoale.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple, considerând că este firesc să fim sănătoşi şi împliniţi. Ne sminteşte imediat binele şi vrem mai mult, tot mai mult. Ne înălţăm în lumina lumii, dar de fapt ne adâncim în întunericul necredinţei.

Un copil din Vaslui, flămând, dar îndumnezeit de suferinţă la doar nouă ani, renunţă la puţina sa mâncare pentru frăţiorii lui mai mici. Visează la ziua în care va putea să-i dăruiască unuia dintre aceştia, cel mai slăbit de încercarea cumplită a nemâncării, o prăjitură de ciocolată. Iar mamei sale nişte trandafiri. În casa lor, care de fapt e o doar o cameră, pe jos e noroi, iar sus, noaptea, se zăresc stelele. La o singură oală de mâncare se înghesuie şapte copilaşi flămânzi. La o sobă mică, tot atâţia înfriguraţi. Unii bolnavi, unul care şi-a pierdut vederea unui ochi. Lucid şi sfâşiat de sărăcia cumplită a familiei, fratele mai mare nu-şi poate striga propria durere, fiindcă trebuie să împingă crucea celor mai mici. Cu toată sărăcia şi suferinţa lor, Hristos şi Maica Domnului îi va ajuta şi îi va creşte. Spre mântuirea sufletelor lor curate. Care au făcut mucenicie din copilărie.

În timp ce noi avem de toate şi tot nu suntem mulţumiţi. Copiii noştri, la fel, după chipul părinţilor.

Azi am trecut munţii. M-am întins pe pământul ce miroase a primăvară, cu privirea spre munţii plini de zăpadă. Clopotele bisericii din Breb chemau inimile oamenilor la vecernie. Soarele în amurg. Cerul albastru. Văzduhul limpede. Creasta Cocoşului şi plaiurile alpine învăluite în lumină divină. Cei dragi mie sunt bine. Pot să mă rog pentru cei care nu îmi sunt dragi. Mă gândesc la cei aflaţi în necaz şi suferinţă.

Ia Doamne din binele meu, din fericirea mea şi împarte lor.

Facă-se voia Ta sfântă. Mulţumesc pentru tot. Închinare şi slavă veşnică…Doamne mare şi bun.