Fereastra închisorii. Diaspora

Într-o definiţie comună şi banală, o mulţime de români care şi-au părăsit fizic ţara în căutarea unui trai mai bun.
Sau măcar normal, lipsit de angoasa sărăciei şi corupţiei.
Dar niciodată, pentru majoritatea dintre ei, plecarea nu a fost nici definitivă, nici cu adevărat existenţială.
Milioane de români, din America până în Noua Zeelandă, trăiesc cu drama imposibilei reîntoarceri în propria patrie.
De care le pasă în mod fundamental în continuare, deşi ar putea fi vorba doar de indiferenţă sau doruri superficiale.

Nu comentez aici opţiunile lor politice, dar prezenţa lor disperată la vot demonstrează indubitabil cât de bine înţeleg democraţia şi cât de mult suferă pentru pământul lor ancestral.
Dincolo de cei care au exportat ruşinea infracţională, cei mai mulţi dintre aceştia sunt români bravi, deopotrivă talentaţi şi inteligenţi.
Şi mai ales corecţi, iubitori de lege şi morală.
Lecţia de curaj şi responsabilitate, pe care aceştia ne-au oferit-o constant celor aflaţi pe tărâmurile natale, este una esenţială pentru felul în care fiecare dintre noi îşi onorează propria patrie.
Cu toată îndestularea lor mate­rială, emigranţii noştri sunt în continuare nişte pribegi nefericiţi la gândul că acasă lucrurile se scufundă într-o mlaştină hâdă, mai mult sau mai puţin roşie.
Precum tezaurul cel de aur, care încă nu e repatriat, şi această zestre umană preţioasă, acest filon de românism valoros, aşteaptă vremea reîntoarcerii în patria mamă.
Iar noi, în loc să ne păzim frontierele de pericolele adevărate, le închidem sinucigaş pentru fraţii noştri buni de dincolo de ele.