Fereastra închisorii / De ce este sfântă democraţia?

Întâlnim, parcă tot mai des, oameni fascinaţi de tot soiul de dictatori contemporani ori de făpturi care nu dau doi bani pe democraţie şi tot ce înseamnă în mod profund aceasta.

Oamenii se lasă sau chiar vor să fie păcăliţi, ori copleşiţi, de charisme de prost gust, construite pe puteri discreţionare şi nelimitate, pe o autoritate personală oarbă care hrăneşte potrivit nevoia multora de „tătuc” sau, în cheie postmodernă, nevoia de lideri excesiv de puternici, cu imunităţi personale infinite.

Resorturile psihologice ale acestor apucături atitudinale, că altfel nu le putem califica, sunt simple şi ţin de adicţiile şi laşităţile interioare ale oamenilor slabi, care toată viaţa au trăit în umbra altora, în tipar ontologic de slugă, pentru care sacrificiul şi morala sunt doar vorbe. Cei pentru care drepturile şi libertăţile celorlalţi nu contează, iar pe cele proprii le refuză de bunăvoie, nu mult după naştere. Care îşi abandonează individualitatea şi zestrea divină vreunui stăpân vremelnic şi pământesc. Dacă se poate, vreunui dictator, de orice fel ar fi el şi la orice scară s-ar manifesta, de la mahala, la statalitate.

Eu cred că democraţia nu este altceva decât ordinea firească a lumii, aşa cum a fost lăsată ea oamenilor de bunul Dumnezeu.

Doar în democraţie te poţi bucura de libertate şi de toate virtuţile ei, fundamentale pentru orice fiinţă umană normală.

Doar în democraţie ai garanţia că orice rău te-ar atinge din partea celor răi, dacă ai rămas curat, un judecător independent şi drept, căruia nu îi este frică decât de Cel de Sus, îţi va reda finalmente încrederea în dreapta măsură.

Doar în democraţie există solidaritate adevărată între oameni, grijă faţă de ei, muncă urmată de bunăstare.

Doar în democraţie corupţii, bandiţii cu gulere albe şi şmecherii influenţelor maligne, indiferent de poziţia şi puterea lor, merg la închisoare.

Doar în democraţie nu există crime şi întemniţări împotriva celor care spun adevărul, care privesc şi dincolo de orizontul personal, care până la urmă împing lumea spre lumină, în timp ce mulţi alţii o trag spre întuneric.

Poate democraţia ar trebui canonizată. Fie şi pentru cei care, astfel, s-ar închina la moaştele ei, lăsând deoparte plecarea genunchilor la dictatori şi dictatură.