Fereastra închisorii. Crimă şi pedeapsă

Doi oameni normali, doi părinţi care se iubesc de o viaţă, ies în parc să alerge, într-un orăşel bănăţean.
Un dement, cu trei tipuri de drog în capul său scelerat, îi atacă ca o fiară, într-un asalt de o cruzime inimaginabilă.
Pe el îl omoară pe loc, pe ea o neno­roceşte aproape de moarte şi o tri­mite la terapie intensivă.
După câteva zile de chin, moare şi ea.
Criminalul, în fuga sa de lege şi normalitate, mai răneşte vreo trei oameni şi fură o maşină.
Mă gândesc la un singur lucru.
Anume, ce răspuns vor primi copiii acelor doi soţi.
Ştiind că aceştia au mers să se
relaxeze într-un parc public, şi unul rămâne fără viaţă, iar altuia i se mai îngăduie câteva zile de agonie
în­tr-un spital.
Ştiind că acesta avea antecedente penale de natură violentă.
Iar o judecătoare l-a dojenit blând, mângâindu-l pe cap cu o amendă penală de 2400 de lei, fiindcă cu doi ani în urmă a bătut crunt un om până l-a băgat în spital?!
Ce poţi să le spui unor copiii, fie ei şi adulţi, care şi-au pierdut ambii părinţi într-o astfel de dramă?
Nu vorbim de prevenţie şi filtre de securitate socială, că nu are rost.
Nici de unii magistraţi care nu înţeleg mecanismele şi efectele violenţei.
Deşi pe oamenii aceia nu îi mai întoarce nimeni din moarte, măcar să ai siguranţa că neomul, criminalul, nu va mai putea face aşa ceva.
Dar, nici vorbă.
În codul penal autohton nu există instituţia închisorii pe viaţă, fără posibilitatea liberării condiţionate.
Într-o societate fascinată de infractori şi îndepărtată de victime, scenariile kafkiene sunt încă posibile.
Acest monstru va mai putea suprima vieţile oamenilor, cel puţin teoretic.
Pe de o parte, în închisoare.
Pe de altă parte, de neînţeles dar posibil, în libertatea de după, la care poate încă spera.
Deci crimă din plin, pedeapsă mai puţin.

Amin.