Fereastra închisorii / Ce preţuim?

Se pare că lucrurile care trebuie să se întâmple se întâmplă tot mai rar, iar cele care nu ar trebui să se întâmple se întâmplă tot mai des.
Asta într-o logică e eticii şi normalităţii sociale.
Rarefierea oamenilor valoroşi sau chiar exemplari din orizontul public este atât de îngrijorătoare încât ne întrebăm dacă nu cumva am început să confundăm apusul cu răsăritul.

În loc să-i lăsăm pe sportivi acolo unde le este locul, recunoscând că sunt bravi şi de apreciat în branşa lor, îi facem generali de armată şi le conferim titlul de honoris causa.
Să-mi fie cu iertat, dar nu cred nici în ruptul capului că nişte mânuitori de rachete sau împroşcători de minge, majoritatea cu un comportament pu­blic discutabil, pot avea vocaţia de a ajunge generali ai armatei române sau figuri universitare emblematice.
În tot acest timp, a plecat din lumea asta părintele Nicolae Bordaşiu, unul din ultimii mari mărturisitori ai iadului din temniţele comuniste.
Nu a fost nici general, nici pus pe vreo stemă universitară.
Deşi ar trebui cu prisosinţă, copiii noştri nu vor învăţa la şcoală despre jertfa lui.
Cu o viaţă chinuită de ororile comunismului, părintele a reuşit să rămână blând şi senin în bătrâneţile sale înţelepte.

Cu o pace interioară apostolică, acest om a predicat despre iubire şi iertare, urmându-l pe Hristos şi cu fapta, nu doar cu vorba.
În afară de câteva ştiri răzleţe nu am văzut să fie multă lume atinsă de această plecare la cer.
Fiindcă ne-am învăţat să preţuim mediocritatea şi prozaicul. Mai ales senzaţionalul ieftin, mondenităţile şi banalul sclipicios.
Nu gândim decât cu un pas înainte.
Începem să ne pierdem trecutul şi să ne diluăm viitorul.
Preţuirea lucrurilor bune şi de însemnătate este înlocuită încet de slava derizoriului.
În concluzie, eşti ceea ce preţuieşti.