Fereastra închisorii. Bunul samaritean

Pe vremuri, nu mă număram printre cei care îl apreciau în mod deosebit pe Vasile Vlaşin. Cum nu mi-au fost dragi politicienii niciodată, preferam libertatea dintre zidurile închisorii sau cea a muntelui.
Cred că ne-am întâlnit o singură dată, fără să reţin nimic deosebit din interacţiunea noastră.
I-am urmărit, mai târziu, peste ani, drama, apoi infernul de după, prin care a fost nevoit să treacă.
Pierderea unui copil, îndeosebi la o vârstă aşa fragedă, te poate sminti sau dezaxa. Te poate înnebuni sau îndepărta de Dumnezeu.
Te poate face neom sau orice altceva.
Pe Vasile Vlaşin, fiul său atât de drag, numit dumnezeiesc Luca, l-a înălţat însă.
Frumos, precum chipul angelic al copilului pierdut doar pentru viaţa de aici, a devenit şi sufletul tatălui.
Lupta cu suferinţa sau chiar cu orizontul morţii altora, mângâierea celor aflaţi în deznădejde, dau mărturie că acest om îl urmează cu adevărat pe Hristos.
Rar am văzut un credincios atât de dedicat sorţii grele a unora din semenii noştri.
Poţi să ştii evangheliile pe de rost, să zideşti biserici, să te rogi zi şi noapte, dacă nu vei face ce face acest om, totul e în deşert.
Adică fapta cea bună pentru altul, jertfa inimii, care este însuşi credinţa cea vie şi mărturisitoare.
În miezul acesteia este şi lepădarea de sine şi lumina Sfântului Duh.
Omul acesta face atâta milostenie pentru cei amărâţi încât Dumnezeu nu mai are nevoie de nimic altceva de la el.
Măsura creştină a lui Vasile Vlaşin este una biblică.
Este cea a bunului samaritean.