Fereastra închisorii. Borşa-Rodnei

Un oraş cu împrejurimi absolut fa­buloase.
Cu un munte fermecător deasupra, care se întinde de la Pietrosul Rodnei până la enigmaticul Ineu, Borşa rămâne unul din cele mai fascinante tărâmuri.
De la atmosfera de vis montan din rezervaţia naturală şi până la cel mai alpin loc de mânăstire din Ţara Maramureşului, toate par hărăzite mirării de frumos.
Mânăstirea Pietroasa, deasupra căreia e doar cerul şi muntele, îţi înmoaie inima imediat.
Cu o tainică biserică de lemn şi un mic complex monahal foarte liniş­titor, ai certitudinea că te afli acolo unde trebuie.
La ieşirea din biserică am schimbat două cuvinte cu o maică tânără, a cărei privire curată şi veselă îmi va rămâne întotdeauna întipărită în minte.
Bineînţeles nu toate sunt minunate.
Dacă natura este desăvârşită, în tu­rism este încă multă ciobănie de prost gust, iar asta înseamnă că ne batem joc de talanţii preţioşi cu care ne-a hărăzit Dumnezeu.
În rezervaţia naturală se mai văd încă rănile adânci lăsate de tot soiul de vehicule motorizate.
Peste tot, în golul alpin, îndeosebi spre lacul Ştiol şi în multe alte locuri, urmele astea criminale ră­mân dovada prostiei şi micimii omeneşti în raport cu măreţia naturii.
Am avut privilegiul să fiu singur în rezervaţie, într-o splendidă zi de toamnă târzie şi să ascult liniştea dumnezeiască de acolo.
Şi să contemplu muntele, în cea mai limpede definiţie a sa.
Şi asta fiindcă m-am dus spre înălţimi de dimineaţă bună, precum un glonţ grăbit spre ţinta sa.
La coborârea mea din raiul de acolo, urcau deja hoardele gălă­gioase, trezite târziu, cu sticle de bere în mână şi în creier, spre spurcarea tăcerii şi curăţiei muntelui.
Una peste alta, munţii Rodnei rămân ceva de nedescris.

Iar Borşa, cu toate căderile şi ciu­dăţeniile sale, un oraş unde întotdeauna am revenit cu o stare in­­te­­rioară specială.