Fereastra închisorii. Alunecări

Schiul. Mai mult decât un sport. O meditaţie.
O alunecare existenţială prin păduri sau prin înaltul golului alpin.
Fie că schiezi la Cavnic, privind Gutinul de la Apostoli până spre Creasta Cocoşului, fie la Mayrho­fen, pe gheţarii veşnici din Alpi, curgerea pe zăpadă e o poveste a bucuriei greu de descris în cuvinte.
În loc de un stadion zgomotos din mijlocul urbanităţii sufocante, ai parte de o evadare purificatoare printre înălţimi şi brazi.
Aer rece şi curat, linişte şi cer albastru apropiat.
Dacă ştii când şi unde să mergi la schi, poţi avea parte chiar şi de acea singurătate care îţi dă sentimentul că lumea munţilor îţi aparţine doar ţie.
Nimic nu se compară cu oboseala metafizică de la capătul unei ture prelungite de schi.
Poate doar înotul în mare sau într-un lac de munte se apropie de acea senzaţie de îndestulare, trupească şi sufletească deopotrivă.
Să nu mai vorbim de schiul fond.
Din păcate doar nordicii îl mai cultivă ca pe un sport integral, cu reverberaţii profunde în însăşi va­lorile simple ale vieţii.
Sau fabulosul sărit cu schiurile.
Niciodată nu am priceput cum e posibil zborul acela ireal cu schiu­rile, de pe trambuline mult mai înalte decât vârfurile copacilor.

Oricum ai lua schiurile în picioare, de la cele subţiri de fond, trecând prin cele sofisticate de slalom alpin şi până la cele late de zbor, fericirea e garantată.