• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 28 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 16 Ianuarie , 2023

Eminescu, prima poezie

Titlurile de boierie pe care Gheorghe Eminovici le va câștiga în viață sunt legate de moșia lui Constantin Balș de la Dumbrăveni. Ajunge aici pe postul de grămătic la vârsta de 25 ani și ține evidențele în documentele moșiei. La scurtă vreme, va ajunge sluger, adică funcția de a aproviziona armata și curtea domnitorului Mihail Sturza cu lumânări și carne. Prin 1835, deține deja funcția de vătaf pe moșia consilierului și cava­lerului Constantin Balș, proprie­tarul moșiei din Dumbrăveni. Prin funcția de vătaf, Gheorghe Eminovici răspundea de ordinea din localitate, dar și de bunul mers al moșiei, rezolvând abate­rile disciplinare.
La scurtă vreme, ajunge vechil. Constantin Balș avea mare încredere în Gheorghe Eminovici, pentru că era muncitor, slujitor cinstit, cu grijă față de averea stăpânului său, ajungând până la funcția de căminar în anul 1841, oferită ca recompensă pentru sluj­bele oferite țării chiar de către domnitor. Într-un fel spus țării, pentru că el toată viața a lucrat în mediul privat.

Decretul nr. 1326 din 12 mai 1841 prevede:

„Cu Mila lui Dumnezeu
Noi Mihail Grigore Sturza, voievod domnul Țării Moldovei, Dumisale Slugerul Gheorghe Iminovici,
Luînd în băgare de seamă slujbele ce le-a săvârșit patriei în osăbite vremi dar mai ales sub vre­melnicească cârmuire, noi găsim de cuviință a-i face cuvenită răsplătire și dar după prerogativa ce o avem, iată prin acest al nostru domnesc decret îi hărăzim gradul de Căminar dân­duț dreptate a te iscăli și a face cunoscut acest rang”.

Funcția de căminar este obținută prin intervenția la domnitor a mai multor oameni influenți, fiind rugați de către consilierul Constantin Balș, acesta oferind domnitorului și daruri.
După această funcție de căminar - colector de accize pe vinul, rachiul și păcura ce intrau în Bo­toșani pentru consumul locuitorilor, Gheorghe Eminovici va obține venituri însemnate, reface casa din Botoșani și cumpără o parte din moșia de la Ipotești.

„Eminovici și-a văzut împlinit visul lui de-o viață, de a avea proprietatea lui și de a fi singurul său stăpân”.(Nicolae Iosub -Revista Luceafărul nr. 8, aug. 2019)
Familia Balș este una din cele mai vechi familii din Țările Române. Istoricii spun că își are originea învăluită în mister. Unii spun că ar descinde din familia domnitoare Balșa din Muntenegru. Alții susțin că provin din neamul nobililor Boux din Provence (Franța), însă familia Balș se trage din familia Balc, fiul lui Sas-Voievod, care a fost fiul lui Dragoș Vodă (1347-1348) întemeietor al Moldovei și urcă în hrisoave până la Alexandru cel Bun (paharnic Baloș 1433), George Balș 1430 - boier la curtea lui Ștefan cel Mare, primește de la acesta satul Dră­gușani, un Cristea Balș îl găsim vornic la curtea lui Petru Rareș.
Boierii au deținut înalte funcții dregătorești de vornic, spătar, mare logofăt și au avut un rol binecuvântat în istoria Moldovei.
Familia boierilor Balș este puternică, influentă, bogată, cu pretenții la tronul Moldovei. O parte dintre ei au fost și educați în marile centre universitare din Europa.
Iată cum descrie în paginile revistei Almanahul Societății Academice „Petru Maior”, din Bu­da­pesta 1901, scriitoarea Constanța Dunca de Schiau (Șieu) (p. 63-67) atmosfera de la curtea boierului: „Dumbrăveni-Moldova, ținutul Botoșani era o moșie cu patrusprezece sate și cătune, toate pe șesul mănos, cu puțină pădure, moșia, deși nu era așa de populată, dar mult mai întinsă decât unele principate germane, state întregi cu domnitori suverani. Din apropierea moșiilor noastre s-a întremat cunoștința cu boierul Constantin Balș, nobil, proprietarul Dumbrăvenilor.
Boierul Constantin Balș avea ceva regesc în gusturile ce își împlinea. Studiile făcute pe la facultăți germane, același spirit înalt, cercetător, cu totul filosofic, amicii săi erau europeniști. Și dărnicia lui era regală. Salonul lui de la Dumbrăveni avea punte de ase­mănare cu Sens-Soucis a regelui-filosof. Același caracter academic, aceeași școală de speculații spirituale”.

Constanța povestește că multe a auzit în saloanele Castelului, dar la 4-5 ani nu pricepea ce ar însemna enciclopediști, materialiști, meta­fi­zicieni, pluralitate de rase, prejudecăți, liber-cugetători, imo­ra­litate sufletească sau idealism platonic. Ca să le memoreze, le cânta ca pe un cântec de pasăre nepriceput. Erau în discuție nume precum Diderot, Kant, Leibnitz, Voltaire, Rousseau, Pascal, So­crate, Platon, Locke, Spinoza. „Pare că mă văd și pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon abia zărind de fum pe boierii din spate cu trabucurile lor mari. Stăpânul casei, cu personalitate de boier, gras, frumos la obraz, vorbea mai mult și mai tare decât toți, de pe jilțul său înalt cu trei perini de ca­tifea!”

Discuțiile se purtau până după miezul nopții, disputele cele mai înverșunate erau între Alexandru Sturza Miclăușanul, Constantin Hurmuzaki, Ștefan Dunca și Balș. Balș era plin de doctrine germane, boierii Vârnav și Miclescu vorbeau din Coran și despre religia hindusă.

„Doctorul Schwarzenberg, me­dicul casei care locuia în curte, avea tot pe Kant și pe Spinoza în gură, iar frații Sillionești prezentau ideile moderne franceze. Tocmai își făceau studiile la Paris. Femeile vorbeau de Werther, Goethe și Walter Scott. Între ușă și soba stăteau adunați administratorii, toți cu dreptul și datoria de a nu lipsit de la masa boierească. Între aceștia, cel mai înalt și chipeș, cu fața lată și barbă castanie, era domnul Eminovitz, și el cult și el bucovinean”. Aceasta era atmosfera în salonul lui Balș. Discuțiile înalte și filosofice, paradă enciclopedică, și între toți era bătrânul erudit german sau suedez adus să fie  preceptorul lui Muți, fiul boierului Constantin Balș. „Cine știa pe atunci în Moldova de teoriile mo­derne ale pedagogiei de Basedow, Pestalozzi sau de Froebel... Oglinzile erau acoperite cu material negru. În salon nu mai era fum de țigară, nici mișcare. Numai un gol apăsător. Doamna Balș purta haine negre, doliu adânc. Murise stăpânul casei, boierul Constantin Balș. Pe atunci eram copii și copiii nu știm de milă”.

Am reprodus un tablou descris în amintirile sale din copilărie, de către scriitoarea Constanța Dunca de Șieu pentru a înțelege mai bine cum s-a educat tatăl poetului Mihai Eminescu.
Iată tabloul nunții care s-a petrecut în toamna anului 1832, la Dum­brăveni: „Pe la ceasul doisprezece de zi, hudițele satului au fost cuprinse de zarva alaiului de nuntă, cu huruit de roți, pocnituri de bici și tropot de copite, însoțit de colbul drumului, de larma copiilor și hărmălaia câinilor stârniți din culcușurile lor. Este o zi târzie de toamnă, în fruntea convoiului de trăsuri boierești acoperite cu tăbliile acoperite și zugrăvite de subțire cu herbul familiei, cu alămuri strălucitoare și cai înhă­mați rusești, pășeau la pas mărunt un stol de oșteni de cavalerie, în ținuta lor de gală, cu tunicile roșii găetane și pantaloni cu vipușcă sângerie. Pe cap purtau chivarele de postav puse de fudulie, pe sprânceană, sprijinind mâna stângă pe straja sabiei de paradă ce bătea crupa calului bine hrănit și țesălat. Domnișorul Balș, mic și îndesat, stăpânul moșiei de la Dumbrăveni, cu strai bogat, cu tunică vișinie de brocart se uita la mireasă. Cu galoane grele de aur pe umeri și sabie scumpă la brâu își poartă cu fală armăsarul negru ca mura coaptă. Aprig și nărăvaș, calul pășea for­năind nestăpânit, cu grumazul cabrat, rozându-și spumegând ză­bala, gata să pornească la galop. Dar mirele îl stăpânea bărbătește, privind galeș cu ochi languroși la chipul îngeresc cu zulufii arămii și ochii de smarald ce îi zâmbeau, cu dinții mărunți și gura de fragă, din partea cealaltă a ferestruicii cu horbotă subțire de mătase. Preafrumoasa jupâniță născută la Viena în urmă cu 21 de ani, în inima imperiului Austro-ungar, era tristă și visătoare privea casele sărăcă­cioase ce se înșirau la marginea uliței și la chipurile țăranilor până ce ajungea în poarta castelului”.

Pentru a pătrunde mai bine în povestea familiei Balș, trebuie să spunem că erau mai multe ramuri care aveau moșii în toată Moldova, în Basarabia, clădiri la Iași și București. Personajul nostru vine din ramura lui Iordache care are un fiu Alexandru Balș, ce se va căsători cu Smaranda Sturza, cu aceasta va avea doi copii: pe Constantin și pe George. Constantin se căsătorește cu actrița Ana Schaeme de la Burgtheater din Viena, în anul 1832, când aceasta avea vârsta de 21 de ani. Vor avea un singur copil, Dumitru (Muți) ce se va stinge bolnav de o boală de nervi, în anul 1909. Povestea noas­tră de abia acum începe, dintr-o scrisoare trimisă de către Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului, în 27 aprilie 1909 din Severin către Corneliu Botez aflăm cum a scris fratele său Mihai prima poezie și ce vârstă avea.

„Dragă Corneliu,
Dacă mai era tata la Dumbrăveni, când a luat Ipoteștii, nu știu dar în orice caz, sau că l-a luat în anul ieșirii de acolo, sau cu un an în urmă și iată pentru ce: Iorgu era născut în anul 1844 și când a venit bolnav la Ipotești, unde a și murit spunea într-o zi la mama că ține bine minte când Balș era întins mort pe un catafalc și tata stătea în genunchi la capul lui. Deci, ca să fi ținut minte, trebuie să fi fost de 4-5 ani, deci în 1848 sau 1849, aceștia sunt anii în care a murit Balș, or la 1850 s-a născut Mihai în Botoșani.
După cum scrie Matei fratele său Mihai nu a copilărit la Dumbrăveni. „Eu pe Balș nu l-am apucat, tot ce ți-am scris e absolut autentic din gura părinților. Balș îi zicea tatălui meu Eminovici în scrisorile pe care le trimitea de la Petersburg. Tata umbla întotdeauna îngrijit îmbrăcat, se luase după Balș și Hurmuzaki, pe lângă ei a învățat germana și puțin franțuzește. Asupra nemțoaicei de la curtea lui Balș, afacerea stă astfel din gura mamei și a tatei. Balș după cum ți-am spus luase de soție o cântăreață de la teatrul imperial din Viena, o femeie foarte frumoasă și care și-a adaptat imediat apoi apucăturile nobile ale lui Balș și a ieșit o femeie foarte de treabă”.

Toată povestea aceasta merită relatată cu lux de amănunte pentru a ajunge în cele din urmă la sinteza ei pe care tânărul Eminescu, când avea 13 ani, a reușit să o comprime în patru versuri memorabile.
O căsătorie nereușită. Ea foarte frumoasă, căsătorită cu un bărbat mic și gras, ce era poreclit Tăbâlcioc. Mereu plecat de acasă, căuta titluri de glorie la curtea țarului în Petersburg. Este printre primii boieri care își taie barba și își lasă un mic cioc, de aici și numele dat noii clase de boieri întorși din universitățile europene, de ciocoi. În anul 1863, Nicolae Filimon avea să publice romanul „Ciocoii vechi și noi”.
Averea lui Constantin Balș era uriașă pentru vremea aceea. El a ridicat biserica din Dumbrăveni, pe lângă această moșie mai avea moșia Averești, Văraticu și Sălă­geni cu 339 de birnici și bejenari. Căsătorindu-se cu o fată străină și-a atras și antipatia aristocrației locale.Pentru a-i satisface toate gusturile vieneze Annei, Balș și-a cumpărat o trăsură cu 1150 florini de la renumitul negustor Simon Brandmaier din Viena, care vânduse trăsuri și pentru papa de la Roma.

„De la căsătorie, scrie Matei Eminovici, toți boierii au început să se răcească față de Balș. Răceala a ajuns până-ntratât încât la un bal al înaltei aristocrații din Iași s-a dus și Balși, și nici una din cucoane n-a băgat-o în seamă pe Bălășoaia. Acest lucru l-a amărât pe Balș și mergând la Cahul, moșia sa din Basarabia, de acolo cu cine o fi făcut el cunoștință că s-a dus la Petersburg. Acolo a obținut noblețea de sovetnic, adică consilier de curte, nu-i vorbă că onorific, nu se mai sfătuia țarul cu el, dar obținuse aceste titluri nobiliare cu care se intitula. De la această dată, cea mai mare parte din an și-o petrecea la Petersburg, iar nevasta și-o lăsase singură la Dumbrăveni”.

Constantin Balș a mai avut un frate în Basarabia Igor (Gheorghe) Balș care avea moșiile Cahul sau Frumoasa, Tomaiul și Mingirul. Acesta a murit de holeră și cum era neînsurat a fost moștenit tot de Constantin. Matei Eminescu sus­ține că „Bălășeștii erau două neamuri, care se rubideau între ei. Constantin a murit la 1848, Ana soția lui în 1887 la 76 de ani, Muți (Dumitru), fiul lor, a murit nebun. Familia lui Balș Dumbrăveanu s-a stins, și Balș Frederic Lungu (semăna cu Frederic cel Mare și era om înalt) original din Dărăbani și din tulpina căruia sunt toți Balășeștii de azi”.

După cum a arătat și Constanța Dunca, din personalul lui Balș făcea parte Constantin Hurmuzaki, intendent general, avocat și consilier intim al boierului, avea 2000 galbeni leafă pe an. Alecu Enacovici era șeful gărzii. Victor Siriteanu era frizer și bărbier, Hakman era șeful grajdurilor, Sotir Zamfiropol era fecior de casă, Karl Hein era șeful velniței (a pălinciei  cum se zice azi).Doctorul casei era Holtztberger. Gheorghe Eminovici era administrator la Dumbrăveni cu o leafă de 250 de galbeni pe an și câteva sute de slujbași mai mici.
Cele patru moșii ale boierului Constantin Balș reprezentau 200.000 de pogoane sau cum ar veni azi 100.000 de hectare. Balș, mai zice Matei Eminescu, avea „o mare slăbiciune pentru cai, avea rasă curat arabă. A murit relativ om tânăr, de doloc(cărbune) făcut la ceafă prin molipsire de la cai”. Când a murit, Ana avea 37 de ani.
Dar povestea noastră continuă. Pentru că se plictisea singură la Dumbrăveni câtă vreme soțul era în Rusia, și-a adus o nepoată de la Viena. Șeful de la velniță (pălincie) Karl Hein avea și el două fete mari cu care vieneza a legat prietenie.
În satul Verești, care aparținea de moșia Dumbrăveni, lucra un fecior de țăran pe nume Simeon Ho­doroabă.

„Spunea tata că acest flăcău țăran era de o frumusețe francă, că era un cadru. Dracu, care nu face mănăstiri, a făcut ca soția lui Balș să se amorezeze de țăran. Legătura le-a făcut-o fetele lui Hein. Și precum călărea ca un dragon mai în toate zilele, într-o zi foarte de dimineață a zis  
de s-a pus șaua pe cal. Călărea un armăsar arab de culoare neagră (de la care se va îmbolnăvi boierul mai târziu) de cărbune, antrax sau bubă neagră, o boală infecțioasă transmisibilă între oameni și animale”.

Apare un fel de tumefacție pe față de culoare negricioasă. Buba neagră a început să se vindece în clipa când în doze mari s-a făcut tratamentul cu penicilină.
Prefăcându-se  că se duce la că­lă­rie, doamna Ana Balș s-a dus la Verești.

„Acolo, notează în scrisoare Matei, știi că în față curge apa Sucevei, e granița. O aștepta Hodoroabă, a dat drumul calului ca să se ducă unde o vrea și ea a fugit cu feciorul. Fiind în acel timp râul secat, au trecut dincolo, unde fie că grănicerii austrieci nu i-au văzut, fie că i-au mituit sau că fiind cătăni nemți s-au înțeles cu ea nemțește, dar le-au dat drumul. Calul după ce a gonit cât a gonit, așa că se făcuse alb de clăbuc (de spume) a venit acasă și a început a necheza la poartă să-i dea drumul la grajd”.

Iubiții au fugit în Bucovina și de acolo mai departe la Viena. O vară întreagă s-au iubit.
Calul cu care a fugit în lume Bă­lășoaia s-a întors acasă la Dum­brăveni. În acest timp, „tata cum îl vede își închipuie că a trântit jos pe nemțoaică și de îndată împănează în toate părțile oamenii curții să o caute, el însuși apucă spre Verești. Dar acolo îl întâm­pină un țăran care îi zice: «nu mai căta Gheorghe că a trecut cordonul (așa se zicea la graniță pe atunci) cu feciorul lui Hodoroabă».Ajungând acest lucru la auzul lui Balș, a venit grabnic de la Petersburg și prin ambasada rusă și cea austriacă a prins și extrădat pe Hodoroabă”.
Boierul a refuzat să o mai pri­mească pe soție acasă. Simeon Hodoroabă a fost bătut groaznic de către miliția vremii. Ana Balș trăia ascunsă, din când în când soacra (Bălășoaia bătrână) îi trimitea bani prin Raluca, mama lui Mihai Eminescu, care trimitea mai departe banii prin poștă de la Botoșani.

„Mihai, deși n-a copilărit deloc în Dumbrăveni, însă a fost cu tata pe acolo. El auzind narațiunea cu nemțoaica, a făcut versurile:
«La castel în poartă calul
Sta a doua zi în spume
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume».
„Mihai a scris cu creta pe poarta castelului. Tata, văzându-l, a pus să le șteargă”. Dar cum creta nu scria pe poartă micuțul Mihai s-a urinat pe ea. Apoi a scris și când s-a uscat, opera lui se vedea de departe pe poartă.
Când l-a pus bătrânul să șteargă versurile, el a fugit. Bătrânul să nu se umple de rușine a căutat o cârpă udă cu care a șters câtva timp versurile de pe poartă.
După plecarea lui Hurmuzaki, Gheorghe Eminovici era chemat de Bălășoaia să rezolve treburile de la moșie.
„Administrația moșiei nu a mai primit-o din cauza sănătății, căci la un joc, nu știu unde, ridicând tata nu știu ce lucru greu, se surpase, îi ieșea mațele sub piele în partea dreaptă, la vintre. El umbla cu curea de cele supozitor. Hinek i le aducea de undeva din străinătate. Și era tata așa de rău, încât nici nu putea încăleca, nici umbla decât cu trăsură pe arcuri. Aceasta era exact în anul 1864, căci era deliminarea și Bălășoaia rugase și angajase pe tata ca perfect cunoscător al Dumbrăvenilor s-o reprezinte în comisia de deliminare”.
Aici se creează o confuzie voită de Botez, aventura este pusă pe seama unei nepoate a doamnei Balș care ar fi fugit cu feciorul lui Hodoroabă…

(Urmare în numărul viitor)
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.