După mai bine de un secol, JAZZUL are o zi a sa

Ioan BOTIŞ

Prima ediţie a Zilei In­terna­ţio­nale a Jazzu­lui a fost marcată de UNESCO şi Insti­tutul Thelonious Monk de Jazz prin organizarea a trei concerte susţinute la Paris, la sediul mondial al UNESCO, la „Congo Square” din New Orleans, lo­cul de naştere al
jazzului şi la Sala Adu­nării Ge­nerale a Organizaţiei Naţiu­nilor Unite de la New York, concerte care au reunit artişti de renume mondial.

La următoarele ediţii, în fie­care an, concertul „All-Star Global” a reunit artişti ai jazzului de pe tot mapamondul, promovând astfel dialogul între culturi şi diversitatea, libertatea de exprimare şi respectul faţă de drepturile omului.
Jazzul reprezintă un fenomen viu, un univers plin de dinamism, o lume în care instrumentele muzicale prind viaţă şi spun poveşti nemuritoare. În is­toria sa de peste o sută de ani jazzul a suferit numeroase transformări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu sem­nificaţii diferite, astfel încât este greu de spus ce este „tipic” pentru jazz.

Jazzul provine, în mare măsură, din melodiile populaţiei de culoare, urmaşă a sclavilor de origine africană. Din tradiţia africană derivă stiluri de interpretare care lasă cân­tăreţului un spaţiu larg de execuţie şi libertate de impro­vizare. Fondul ritmic complex duce la sincoparea me­lodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazzului sunt constituite de cântecele rurale ale culegătorilor de bumbac, cântecele de leagăn şi cele religioase. La acestea s-au adăugat şi elemente ale mu­zicii europene (marşuri, imnuri, mu­zică populară), mai ales unele armo­nii şi acorduri, ca principii de organizare a anumitor forme muzicale.
Deşi relativ de dată recentă, originea şi semnificaţia iniţială a cuvântului „jazz” a rămas controversată.
O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia „chasse-beau”, o figură de dans din statul american Louisiana, cândva colonie franceză. Alţii cred că ar deriva din cuvântul „Jézabel”, numele unei prostituate din New Or­leans, în ortografia americană sim­plificată „Jazz-Bel”.
Cuvântul a apărut cu referire la muzică în 1913, într-un ziar din San Francisco. Numele de jazz a fost utilizat pentru prima oară pe coasta de vest a Statelor Unite ale Americii, cu rolul de a defini muzica predo­mi­nantă în Chicago.

Jazzul reprezintă un fenomen viu, un univers plin de dinamism, o lume în care instrumentele muzicale prind viaţă şi spun poveşti nemuritoare. Criticul Joachim Ernst Berendt a definit jazzul ca „o formă de artă muzicală care provine din Statele Unite ale Americii, prin confrun­tarea cu muzica euro­peană”. O definiţie care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazzului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilu­rile şi pentru toţi muzicienii, nu este posibilă. În istoria sa de peste o sută de ani jazzul a suferit nume­roase trans­formări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificaţii dife­rite, astfel încât este greu de spus ce este „tipic” pentru jazz.

Se acceptă în mod curent că jazzul a luat fiinţă în New Orleans în jurul anului 1900, deşi o muzică asemănătoare era executată în acel timp şi în Kansas City, St. Louis sau Memphis. Însă înaintea acestui stil a existat ragtime-ul. Această formă de muzică a apărut în Sadalia, statul Missouri. Fiind în primul rând o muzică compusă pentru pian, acesteia îi lipseşte elementul principal al jazzului, improvizaţia, în schimb este puternic ritmată. Acest tip de muzică era foarte iubit de muncitorii constructori ai căilor ferate şi era executată în „saloons” la piane hodo­rogite de muzicanţi profesionişti sau diletanţi. Elemente din ragtime, în special ritmul, au fost preluate mai târziu de repre­zentanţi ai jazzului.

Oraşul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, era la începutul se­co­lului al XX-lea un amestec de diver­se populaţii şi rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmaşi ai sclavilor de pe plantaţiile de bumbac, creoli. Oraşul a devenit centrul în care s-a cristalizat un stil muzical practicat în toate localită­ţile din bazinul fluviului, constând dintr-un amestec de „worksongs”, „spirituals” şi „blues”. Ca instrumente melodice se foloseau trompeta, clari­netul şi trombonul, cărora li se opu­neau instrumente ritmice, bassul, bateria, banjoul, eventual pianul.

Creolii mai cultivaţi şi grupurile de afro-americani au promovat această formă de muzică, considerată mai primitivă. Către anul 1910, au apărut şi formaţii de muzicieni albi care executau o muzică mai lină, mai puţin expresivă, în schimb mai versată tehnic. Această interpretare a muzicienilor albi a fost numită „stilul Dixieland”, spre deosebire de stilul „New Orleans” al muzicienilor de culoare, cu toate că în realitate graniţele dintre cele două stiluri nu sunt nici pe departe aşa de stricte, mai ales că după un timp s-au format şi orchestre mixte. Dintr-un astfel de grup a făcut parte, ca trompetist secund, Louis Armstrong, care a jucat mai apoi un rol determinant în dezvoltarea jazzului.

În timpul primului război mondial, centru muzicii de jazz a devenit oraşul Chicago, unde veniseră mulţi muzicanţi din New Orleans, alungaţi de condiţiile nefavorabile ale unui port militar. În stilul „Chicago” predomină rolul solistului improvizator, iar saxofonul a devenit mult mai folosit. Mulţi mu­zicanţi s-au mutat mai apoi la New York, care avea să devină centrul muzicii de jazz.

În anii ’40, numeroşi muzicieni din orchestrele de jazz au început să se elibereze din cadrul conservator al orchestrei şi de stilul swing şi, reuniţi în grupuri mici, să lase frâu liber virtuozităţii pe ritmuri foarte susţinute. Aşa s-a născut stilul „Bebop”, care marchează o evoluţie importantă axată pe abilitatea tehnică a interpreţilor şi pe complexitatea ritmică şi armonică. Acest stil a însemnat o schimbare radicală în jazz: din muzică dancing a devenit o artă intelectuală de prim rang, fără concesii făcute marelui pu­blic.

La sfârşitul anilor ’40, unul din expe­rimentele făcute cu muzica de jazz de inspiraţie clasică l-a constituit în­re­gistrările făcute de o grupă de instrumentişti în frunte cu trompetistul Miles Davis. Se căuta o revenire la o muzică mai liniştită şi mai accesibilă, totuşi destul de complexă. Este ceea ce s-a numit „Cool Jazz”, caracterizat prin arcuri melodice relaxate şi un rol mai redu acordat percuţiei. Datorită saxofonistului Stan Getz, muzica sud-americană a pătruns în stilul Cool. 
În 1955, Miles Davis împreună cu saxo­fonistul John Coltrane şi alţi instrumentişti au format un quintet, ale cărui performanţe sunt caracterizate printr-un stil colorat, bogat în expresie şi sensibilitate, cu tempo variat şi diversitate a ideilor melodice. Piesele compuse aveau o tonalitate unică, cu aceleaşi acorduri şi modalităţi armo­nice, care dau soliştilor un deosebit grad de libertate în improvizaţie.
În aceeaşi perioadă se rupe complet cu tradiţia jazzului clasic. Deşi legile armoniei, ale melodiei şi ritmului îşi pierd semnificaţia iniţială şi fiecare mod al legăturilor sonore este permis, rezultă o muzică surprinzător de logică şi consecventă. A apărut astfel „Free Jazz”. Printre pionierii acestui stil s-a numărat şi John Coltrane, a cărui muzică are trăsături religioase de o frumuseţe unică şi o intensă forţă de expresie.

Apariţia rock and roll-ului, cu mare priză la tineret, nu i-a lăsat indiferenţi pe reprezentanţii jazzului. Acelaşi Miles Davis, deschis la orice inovaţie, a inaugurat o formă hibridă intitulată „jazz-rock fusion”, în care erau folo­site instrumente electronice.


Reprezentanţi excepţionali ai acestui stil au fost Chick Corea şi Keith Jarrett. Diversitatea stilistică nu a scăzut, s-au dezvoltat noi curente, recunoscându-se şi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţiile jazzului clasic. Alte tendinţe au dus la preluarea unor elemente din muzica soul, funk, muzicile etnice (în special bossa nova), dar şi din hip-hop sau tehnicile şi efectele electronice mai recente (sampling, loops, beats, remix). 
 

Deosebiri şi constante
 

Încă de la începuturile acestui gen de muzică, jazzul a produs o sumedenie de sub-stiluri de muzică cum ar fi: New Orleans Dixieland în anii 1910, sub-stilul numit Swing din anii 1930, Bebop, de la jumătatea anilor 1940, ca şi o varietate de jazz latin, cubanez sau afro-cubanez. Acid Jazz este unul din cele mai însemnate sub-stiluri ale muzicii Jazz, stilul Acid Jazz inspirând formarea altor genuri, precum Funk şi hip-hop.
O definiţie care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazzului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilurile şi pentru toţi muzicienii, nu este posibilă. În istoria de peste o sută de ani, jazzul a suferit numeroase transformări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificaţii diferite, încât este greu de spus ce este „tipic” pentru Jazz.
Jazzul a stârnit întotdeauna o fascinaţie pentru oameni, pentru că expresivitatea şi nostalgia erei de aur creează o aură de misticism, pe care unii o pot depăşi doar prin melodiile jazz ale clasicilor. 
Se pot menţiona câteva constante în acest gen muzical. În primul rând, este de remarcat improvizaţia. Niciun alt gen de muzică nu prezintă o aşa de mare „libertate”. Compoziţia şi execuţia se contopesc, uneori fără a exista note muzicale fixate în prea­labil. Spre deosebire de muzica tradiţională europeană, acest stil muzical pune accentul în primul rând pe expresivitate şi mai puţin pe frumuseţea sunetului. Sunetele sunt aspre, nefiltrate şi eruptive, vocea este plângătoare sau ţipătoare şi acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic.
Evoluţia stilurilor de jazz este foarte interesantă şi interdependentă: un curent al jazzului nu poate fi eliminat fără a crea un dezechilibru. Printre ramurile muzicii jazz se găsesc Ragtime, apărut în Missouri, fiind o muzică compusă pentru pian, puternic ritmată; stilul New Orleans, apărut la începutul secolului al XX-lea, o combinaţie de Worksongs,
Spirituals şi Blues. Pe la 1910 a apărut stilul Dixieland, care execută o muzică mai lină, mai puţin expresivă, însă mai versată din punct de vedere tehnic. Stilul Chicago a apărut în timpul primului război mondial, iar în perioada anilor treizeci întâlnim stilul Swing. Zece ani mai târziu a apărut stilul Bebop, iar în 1995 s-a dezvoltat Modal Jazz-ul şi Free Jazz.