Dr. Vasile Chindriș - ziarist la „Sfatul”

Dr. Ilie GHERHEŞ

Am invocat acest truism pentru a arăta că în cazul inte­lectualilor maramureșeni, atât câți au fost ei, această trăsătură comportamentală era sacră; ei acționând în orice împrejurare ca într-un ritual de consacrare, considerându-se modele de urmat, cu sfințenie și, mai ales, nu aveau voie să dezamăgească, să nu confirme!

După cum, de asemenea știm, în cazul unor bărbați mari ai neamului, la un moment dat, aflați la cumpăna destinului lor, dar în același timp și la un moment de răscruce pentru traiectul colectiv, național, nu fără tragism în suflete, au reușit să depășească dilema, sacrificându-și iubirea sau cariera și investindu-se cu totul cauzei naționale. A fost și cazul lui Vasile Chindriș care, pentru ieudenii săi a rămas „domnul nost”, deși ar fi ajuns om mare, pe la București.
Dacă până la 1 Decembrie 1918, momentul astral al devenirii noastre ca națiune, ni se tot insinua că am fi „un popor fără soartă, decăzut din destin și din istorie”, părăsit și zărăstit prin Balcani, Dunăre și Carpați, iată că odată cu genialul moment istoric se schimbă și paradigma conceptuală românească. În consecință intră în scenă, tot mai mult adjective superlative ca: „Marea Adunare Națională”, „Marea Unire”, „Marele Sfat Națio­nal”, „cea mai grandioasă paradă a portului național” ș.a. S-a produs, așadar, inclusiv o reconfigurare conceptuală na­țională, iar generația înfăptuitoare a Marii Uniri, cea care a trăit plenar momentul istoric era conștientă că nu trebuie să dezamăgească. Dimpotrivă! Era chemată să confirme, să consacre aproape un mit, poate chiar o magie istorică.
Imediat după momentul epocal consemnat la Alba Iulia, odată întorși acasă, în Sighet și în Maramureș, cei care s-au pus pe sine drept garanție insolitului demers istoric, s-au dedicat cu totul acestuia (a nu se uita că în Sighet încă rezida întregul aparat administrativ austro-ungar, cu nimic diminuat și de neglijat, deloc impresionat de „plebiscitul valahilor” de pe Câmpul lui Horea) ș.a.m.d. Cu toate acestea, cu sabia lui Damocles deasupra capului, fruntașii maramureșeni și-au început opera de românizare, de „preluare a imperiului” - după o expresie consacrată a vremii, începând cu 1 mai 1919, în mod oficial.
Cu siguranță că până și timpul, noul timp „românesc” al acelor personalități, începea să se scurgă altfel, cu semni­ficații și cu împliniri care confirmau și întemeiau, totodată, o altă lume. Ca atare, fără să uităm că a doua zi, adică în 2 decembrie 1918, Vasile Chindriș a participat la ședința organizată la Alba Iulia, prezidată tot de către Gheorghe Pop de Băsești, for în care a fost ales atât Marele Sfat Național, cât și Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, organism care, din rațiuni de securitate, a fost „așezat” să funcțio­neze la Sibiu.
După entuziasmul trăit plenar la Alba Iulia și după lecția națională de românism, asimilat și asumat acolo, odată întorși acasă, în Maramureș, situația putea părea neclintită, deoarece toate organele statului austro-ungar erau la „locul lor”.
În consecință, rămânea în puterea și determinarea acelor bărbați ai vremii să-și impună voința în realitatea imediată, cotidiană. Acest lucru nu era posibil decât, oarecum, în paralel, pentru că nici o autoritate nu s-a dat la o parte și nici nu și-au oferit diligențele noii ocârmuiri.
Prima cale de preluare a puterii și de insinuare a acesteia în noul context total schimbat, contorsionat istoric a fost cea a presei; o putere care se impunea și care constituie pentru noi, cei de azi, aproape și singura sursă de informare, în contextul unui boicot „istoric” al celorlalte surseVasile Chindriș și Titus Doroș documentare, administrative, arhivistice. Vorbind despre „Sfatul”, organul oficios al C.N.R.C. din Maramureș, dl profesor universitar Dr. Nicolae Iuga nota în studiul său intitulat „Ziarul «Sfatul», organ al Sfatului Național Român al Comi­ta­tului Mara­mureș (7 decembrie 1918 - 31 martie 1919), următoarele: „Va­loarea docu­mentară a acestei publicații este cu adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, în Maramu­reșul intrat atunci în Ungaria horthystă, multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare în Ungaria în locuri ne­cunoscute sau inaccesibile, fie că au fost distruse intenționat, fie că pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că, pentru anumite evenimente, în lipsa de documente de arhivă, paginile acestei foi devin o sursă primară de informare de cea mai mare importanță”.1

Într-adevăr, încă din articolul de fond, din editorialul primului număr din „Sfatul”, care era menit strict doar pentru noua situație, autointitulat „organ oficios a C.N.R.C. din Maramurăș”, Vasile Chindriș și Titus Doroș au acționat în termeni de protocol, iar demersul lor jurnalistic devenea adevărat manifest de credință. Ei au predicat în acest sens: „Războiul lumii, pe lângă multe dureri și năcazuri ne-a adus și cel mai mare bine ca adecă suntem și vom fi, stăpâni noi înșine în trebile noastre ceeace - mai ales în zilele ce le petrecem - cere de la noi multă jertfă, multă trudă. O știm aceasta, dar cauza nedreaptă și datori suntem a munci, a lupta pentru învingerea ei.
Firește, ca să putem ajunge toate cele bune dorite, - e de lipsă ca să fim una, noi între noi; și una să fim - după cum limba, legea una ne e - cu românimea înviată din somnul cel de moarte”.2

Cei doi temerari erau, așadar, conștienți de lupta lor și, de aceea, ei invocau „ca tot natul” să-i „sprijinească” în a susține „buna rânduială în satele noastre”. Cu siguranță că astăzi, la 100 de ani de la acele momente de mare cumpănă istorică, odată împlinite, acele lucruri să ni se pară absolut firești. Ei însă erau conștienți că părăseau o lume, abjurându-se de la ordinea ei și încredințându-se, cu o râvnă mai mare, alteia noi: „Steagul și jurământul sunt cuprinse în inimele noastre și până când va bate inima românească, acolo vor rămâne”.3

Conștienți fiind la ce întreprindere periculoasă se angajează, cei doi redactori, Dr. Vasile Kindriș și Dr. Titus Doros, au reprodus, încă din al doilea număr al insolitei publicații, un articol, din 12 august 1910, apărut în publicația „A Tisza”, nr. 31, referitor la îndrăz­neala unora de a vorbi românește, în public, în chiar centrul Sighetului: „Numai un caz, mic la vedere, dar care înseamnă mult, scoatem la iveală. Sunt doar 2 săptămâni, cum mergeam seara la așa-numitul corzo pe asfaltul pieții mari a Sighetului, ne toacă la urechi vorbe românești. Nevăzând nicăiri guba, privim în jur și iaca vedem trei domni, doi îs doctorii (Dr. V. Kindriș și Dr. T. Doros. Red.) dreptului unguresc, plimbându-se de brați, și îi auzim vorbind românește”.4

Reproducând acest articol, impregnat de atâta ură, dispreț și ironie atavică, interetnică, redacția ziarului, făcând precizarea că cei doi domni erau chiar domniile lor, ne mai informează că în 1910, strada (piața centrală) a Sighe­tului era asfaltată, iar lumea bună a orașului ieșea, seară de seară, la „așa-numitul Corzo”. În același context trebuie să reținem faptul că limba română era considerată o limbă inferioară, destinată slugilor, propice a fi vorbită doar pentru cei cu „gubă” și nicidecum pentru cei care făcuseră pasul înspre integrare, înspre cultura maghiară „a poporului lui Ràköczi”, adăugând: „Nu ca și cum n’ar fi știind ungurește, nu pentru că n’ar călca pământ unguresc, ci numai pentru că e mai dulce limba din țară (hazai nyelv). Mai mulți domni unguri i-am auzit și s-au scandalizat și din acești trei domni, doi de atunci, mai în fiecare seară se plimbă în Piața Mare și, demonstrativ, vorbesc tare, româ­nește. Dar am văzut ridicându-se bota la spatele lor, se poate se-o vază și în față. (S’a trimis.)”.5

După cum se vede, articolul trădează o anumită neliniște, îngrijorare, trans­mițând, totodată mesajul că cei trei domni au avut curajul atunci, în 1910, să vorbească românește în Piața Mare, în plin centrul Sighetului și în plin imperiu și că ar fi bine ca toți românii să prindă curaj și să preia orașul, județul și țara, vorbindu-și românește pe stradă, acum, în noul context.

Ideea unei publicații a românilor din Maramureș, imediat după Marea Unire, se pare că a avut-o dr. Vasile Filipciuc, după cum aceleași surse din familia respectivă mi-au relatat că și titlu ar fi fost dat, tot de către ilustrul cărturar. Această necesitate a fost conștientizată și asumată de către toți fruntașii români din Maramureș, ai acelui moment is­toric. De aceea, dezbaterea unui asemenea incident, readusă în actualitate, de data aceasta în paginile unui ziar românesc, cu toate riscurile și consecințele imprevizibile, era menită a de­ter­mina alte reacții în rândul ro­mânilor.
În acest sens, să precizez faptul că pe cei doi domni redactori de la „Sfatul” îi găsim, de obicei, implicați în toate împreju­rările unde era vorba de afirmarea spi­ritului național, în mod voluntar, in­diferent de costuri și de riscuri.
Cei doi au condus redacția „Sfatul” până la sfârșitul lunii mai 1919, când în editorialul intitulat „Rămas bun” și semnat, de data aceasta, de către Dr. T. Doroș și Dr. Vasile Kindriș, cei doi constatau, cu vădită satisfacție: „În urma faptului de care ne bucurăm mult, că cârmuirea Maramureșului a ajuns pe mâini chemate, spre aceasta, în mâini românești - înceată rostul, sfârșește ac­ti­vitatea Consiliului Comitatens. Și «Sfa­tul», ziarul pe care s-a răzimat Con­­­si­liul, ca mijloc izvorât din ace­leiași nă­dejdi, din aceleiași dorinți - lucru firesc de tot - împlinindu-și misiunea, dă loc la noua închegare, care-i în curgere”.6
Referindu-se la acest moment crucial din istoria Maramureșului, precum și a ziarului la care facem referință, același domn profesor univ. Dr. Nicolae Iuga mai preciza în articolul invocat: „Odată cu instaurarea noii administrației ro­mânești în Maramureș, activitatea conducerii provizorii, exercitată între decembrie 1918 - mai 1919 de către Sfatul (ulterior Consiliul) Național Român Comitatens încetează. Ziarul «Sfatul», care în acest răstimp de o jumătate de an a fost oficiosul acestui organism, își continuă însă apariția încă o jumătate de an, până în decembrie 1919, cu subtitlul de «organ național, redactat de un comitet», condus fiind de către un redactor responsabil în persoana lui Vasile Cziple”.7
Vasile Chindriș a fost, pentru Mara­mureș, omul potrivit la momentul potrivit, „personajul” providențial, un martir care s-a dăruit pe sine, până la epuizare, sfârșind însă în fața unei realități crude, care venea implacabilă.

„Războiul lumii, pe lângă multe dureri și năcazuri ne-a adus și cel mai mare bine ca adecă suntem și vom fi, stăpâni noi înșine în trebile noastre ceeace - mai ales în zilele ce le petrecem - cere de la noi multă jertfă, multă trudă. O știm aceasta, dar cauza nedreaptă și datori suntem a munci, a lupta pentru învingerea ei. Firește, ca să putem ajunge toate cele bune dorite, - e de lipsă ca să fim una, noi între noi; și una să fim - după cum limba, legea una ne e - cu românimea înviată din somnul cel de moarte”.
Vasile Chindriș și Titus Doroş, editorial în „Sfatul”, nr. 1

„În urma faptului de care ne bucurăm mult, că cârmuirea Maramureșului a ajuns pe mâini chemate, spre aceasta, în mâini românești - înceată rostul, sfârșește ac­ti­vitatea Consiliului Comitatens. Și «Sfa­tul», ziarul pe care s-a răzimat Con­­­si­liul, ca mijloc izvorât din ace­leiași nă­dejdi, din aceleiași dorinți - lucru firesc de tot - împlinindu-și misiunea, dă loc la noua închegare, care-i în curgere”.
Vasile Chindriș și Titus Doroş, editorialul „Rămas bun”, în „Sfatul”