Două incendii în aceeaşi zi

Ioan BOTIŞ

În anul 1871, Chicago avea doar patruzeci de ani de existenţă şi era unul dintre oraşele care se dezvoltau cel mai rapid din America. 40.000 dintre cele 60.000 de clădiri ale sale erau construite însă din lemn. De asemenea, Chicago avea peste 1.000 de kilometri de străzi pavate cu scânduri. În oraş se aflau depozite de cherestea şi de cărbune, magazii de vopseluri şi fabrici de mobilă, iar talaşul şi surcelele erau păstrate în şoproane din curţi sau sub pardoselele de lemn ale caselor. Oraşul a fost mai apoi comparat cu o imensă clădire fără ieşiri de incendiu.    Fusese o lungă perioadă secetoasă, iar în prima săptămână din octombrie alarma de incendiu putea fi auzită şi de şapte ori pe zi.

La nouă şi un sfert, în seara de 8 octombrie 1871, a izbucnit un incendiu într-o şură din spatele casei lui Patrick O’Leary, de pe strada De Kowen, în vestul oraşului. Totuşi, în depoziţia sub jurământ, doamna O’Leary a insis­tat că ea, soţul şi cei cinci copii ai lor erau cu toţii în pat când s-a stârnit focul. Bănuielile l-au vizat apoi pe un locatar fără un picior, Dennis „Picior de lemn” Sullivan, care a fost acuzat că se strecurase în şură ca să bea pe ascuns şi cauzase incendiul când îşi aprinsese pipa. La rândul său, acesta a jurat că văzuse flăcările de vizavi, strigase „Foc!”, apoi se grăbise să ajungă la şură şi încercase să dezlege vacile şi caii lui O’Leary. Sullivan şi-a pierdut piciorul de lemn, care s-a înţepenit într-o crăpătură din podeaua şurii, dar a reuşit să ajungă şchiopătând până afară, ţinându-se de grumazul pârlit de flăcări al unui viţel.
În jurul orei nouă, un vecin a fugit la cea mai apropiată alarmă de incendiu, dar, dintr-un motiv sau altul, avertismentul trimis prin sistemul telegrafic de alarmare a oraşului nu a ajuns la destinaţie. Drept urmare, au mai trecut douăzeci de minute până ce o santinelă din foişorul de la brigada locală de pompieri a văzut flăcările, iar la so­sirea pompierilor şurile şi şoproanele alăturate ardeau şi ele. Mulţi pompieri erau deja epuizaţi după ce se luptaseră cu un incendiu mare în seara ante­rioară, deşi conform unei ipoteze mai puţin măgulitoare se pare că exagera­seră cu sărbătoritul, după ce reuşiseră să-l stăpânească. Mai grav, una dintre maşinile de pompieri se defectase.

La ora zece, din cauza scânteilor purtate de vânt, focul cuprinsese şi clopot­niţa bisericii St. Paul, aflată la cinci clă­diri distanţă, iar apoi fabrica de mobilă alăturată, care era plină de materiale inflamabile. Vântul a atins între timp viteza de 100 de kilometri la oră şi a purtat rămăşiţe aprinse până la lac.
Se spera că braţul sudic al râului Chicago să oprească incendiul, dar acesta era atât de poluat, încât resturile pe care le purta au luat foc în câteva locuri, iar la unsprezece şi jumătate focul s-a extins pe malul sudic. În cu­rând, a devastat cârciumile şi bordelurile din zona rău-famată Conley Patch. A urmat la rând cartierul central, cu sedii de afaceri. Poşta, vama, primă­ria, clădirea Crosley’s Opera House, sediul detaşamentului de pompieri şi redacţia ziarului Chicago Tribune, care avertizase că oraşul cu­prindea kilometri de surse de incendii, au fost toate distruse. A luat foc şi tribunalul, sediul sistemului de alertă prin telegraf.

La ora unu şi jumătate, clădirea a fost evacuată, iar jumătate de oră mai târziu marele clopot folosit pentru a da alarma de incendiu s-a prăbuşit în subsol. Întrebarea care se punea era dacă braţul principal al râului Chicago va putea împiedica extinderea incendiului în partea de nord a oraşului. Din nou, apele râului nu au constituit un obstacol suficient. Scânteile au răspândit focul şi au incendiat castelul de apă. Deşi acesta avea ziduri groase de piatră, a fost cuprins de flăcări în curând, iar la ora trei pompele au în­cetat să mai funcţio­neze. Pompierii sosiţi de departe, tocmai din Cincinnati şi Milwaukee, nu au putut face mare lucru fără apă.
Dintre cei 335.000 de locuitori ai ora­şului, aproximativ 75.000 şi-au părăsit casele. Unii au intrat în lac, ţinându-şi doar capetele deasupra apei şi cufun­dându-se cu totul când asupra lor au căzut bucăţi de lemn cuprinse de flăcări. Un bărbat şi-a salvat soţia şi copiii îngropându-i în nisip şi lăsând găuri îndreptate în direcţia opusă focului, prin care aceştia să respire. El a stat apoi în apă timp de şapte ore. Unii s-au înecat când bărcile cu care se salvaseră iniţial au luat foc. Cei înstăriţi şi-au trimis servitorii să îngroape argintăria şi obiectele de valoare, iar autorităţile au început să arunce în aer clădiri, încercând să oprească înaintarea in­cendiului. Totuşi, pe parcursul întregii zile de 9 octombrie, acesta a continuat să se ex-tindă spre nord, implacabil. La ora cinci după amiază, podul de pe Chicago Avenue a luat foc şi în scurt timp din el nu a rămas decât o grămadă de metal contorsionată. Abia la ora unsprezece seara, când s-a potolit vântul şi a început să plouă, focul s-a stins, în sfârşit.

Centrul oraşului ajunsese însă o grămadă de cenuşă şi de ruine. Au fost distruse aproape 18.000 de clădiri, de pe o suprafaţă de peste 850 de hectare, iar 100.000 de oameni ai rămas fără adăpost. Se estimează că au murit apro­ximativ 300 de oameni, dar adevă­ratul număr al victimelor nu se cu­noaşte, deoarece multe cadavre au fost complet incinerate.
„Toate marile hoteluri, toate clădirile publice, toate băncile, toate redacţiile ziarelor, toate locurile de distracţie, aproape toate marile edificii de afaceri, mai toate depozitele aparţinând de căile ferate, castelele de apă, uzinele de gaz, câteva biserici şi mii de reşedinţe particulare au rămas astăzi doar o umbră”, consemna ziarul Evening Journal.

Chiar a doua zi după incendiu, membrii consiliului municipal s-au întrunit pentru a întocmi un plan de reabilitare. După câteva zile, toate marile ziare au reînceput să apară, o săptămână mai târziu oraşul avea din nou apă curentă, iar peste şase luni peste două sute de clădiri din piatră şi cărămidă fuseseră înălţate în zona sudică a oraşului. Noile construcţii erau mult mai solide şi mai frumoase decât cele pe care le înlocuiseră, iar la sfârşitul deceniului renăscuse din cenuşă un Chicago cu mult mai impresionant.
Timp de câteva săptămâni după incen­diu, jafurile au constituit o problemă, iar pentru a restabili ordinea primarul a convocat soldaţi sub comanda gene­ralului Sheridan, erou al Războiului civil. Au existat şi numeroase mani­fes­tări de solidaritate comunitară: o bancă şi-a pierdut toate documentele, dar le-a plătit clienţilor sumele datorate, bazându-se doar pe spusele acestora, iar măcelarii au donat carne nevoia­şilor.
În mod uimitor, casa familiei O’Leary a supravieţuit incendiului, dar, deşi aceasta protesta, spunând că nu a fost cu nimic vinovată, o mulţime de oa­meni furioşi au încercat să-l linşeze pe domnul O’Leary, care a fost nevoit să fugă din Chicago deghizat.

O stranie coincidenţă este că, în aceeaşi seară în care Chicago a căzut pradă flăcărilor, în 8 octombrie 1871, a fost mistuit de flăcări şi oraşul Peshtigo. Acesta era un oraş înfloritor din Wis­consin, axat pe producţia de cherestea, situat pe malul râului Peshti­go, care se varsă în Golful Green din lacul Michigan.
Mereu se construiau case noi în jurul fabricii de cherestea, alimentată de pă­durile imense de pin şi molid din jurul oraşului. Fusese o vară foarte sece­toasă, iar în septembrie în păduri a izbucnit o serie de incendii. Pe 7 oc­tom­brie, ziarul Marinette and Peshtigo Eagle scria că focurile „încă pândeau în păduri... gata să se înteţească”. Corespondentul adăuga că, în cazul în care nu avea să plouă, „numai Dumnezeu ştie cât de repede ar putea fi devastat oraşul de o catastrofă”. Cu toate acestea, oamenii care locuiau în păduri nu erau foarte alarmaţi: adesea vedeau fum de la focuri care ardeau mocnit săptămâni întregi.

În seara zilei de 8 octombrie 1871, în Peshtigo a ajuns cenuşă purtată de vânt. În scurt timp, o strălucire roşia­tică s-a văzut deasupra copacilor. Vuietul din depărtare devenea mai intens, iar peste rumeguşul care acope­rea dintotdeauna străzile au început ca să cadă tăciuni. La ora nouă seara, pavajul din lemn de pin ardea deja, iar flăcările au început să cuprindă clă­dirile oraşului. O mulţime de oameni, cai, vaci, câini, pisici şi căruţe au pornit la drum, pe malul estic al râului. Când au ajuns însă la podul din oraş,
s-au întâlnit cu o mulţime identică, refugiată de pe malul vestic. Fabrica de cherestea luase foc, iar pe lac au ajuns buşteni în flăcări. Unii oameni au încercat să se refugieze în apele râului. Trunchiurile aprinse se loveau de ei, iar părul le lua foc de la dogoare, dar sute de oameni au supravieţuit astfel.
În scurt timp, întregul oraş Peshtigo a ars din temelii. Flăcările s-au îndreptat apoi spre nord-est, către un alt oraş întemeiat în jurul unei fabrici de cherestea, Marinette, unde cetăţenii încercau să ude acoperişurile clădirilor cu apă. Majoritatea femeilor şi copiilor au fost urcaţi pe vase cu aburi care au navigat înspre mijlocul lacului. Au fost distruse două mori şi biserica catolică, dar un şir de dune de nisip a protejat o mare parte din oraş.
În dimineaţa zilei de 9 octombrie, pe malurile golfului Green se puteau ve­dea trunchiuri arse de copaci, stufă­rişuri cuprinse de flăcări şi oraşe în care ruinele arse erau tot ce mai rămăsese din sute de locuinţe liniştite până atunci. În total au fost devastate de flăcări peste 400.000 de hectare, iar şaispre­zece comunităţi au fost distruse sau au suferit pagube. Au murit peste 1.150 de oameni. 

Aventura familiei Mechand
 

Când un vecin a spus familiei Mechand că văzuse flăcări în pădurea din apropiere de Peshtigo, domnul Mechand şi-a terminat mai întâi micul dejun şi abia apoi s-a dus să vadă despre ce era vorba. S-a întors în goană, spunând că s-a urcat pe culmea unui deal şi a văzut focul apropiindu-se „cu o viteză incredibilă”. Soţia lui a declarat ulterior pentru The New York Times că „afară s-a întunecat; o pală violentă de vânt s-a repezit asupra noastră, iar fumul năvălea în valuri peste casă”. Apoi „un zid de foc aproape ne-a doborât şi dintr-o dată totul ardea”.
Domnul şi doamna Mechand, fiul lor de şase ani, Louis, şi mama doamnei Mechand au fugit cu toţii, înecându-se şi aproape orbiţi de fum, împiedicându-se şi căzând aproape la fiecare pas. După ce au fugit cinci kilometri, deşi tufişurile erau în unele locuri „dese şi ţepene ca sârma”, doamna Mechand s-a simţit epuizată, în vreme ce mama acesteia, suferindă de o boală fizică, s-a pierdut de grup. Domnul Mechand s-a dus să o caute. Doamna Mechand a mers mai departe, ducându-l în braţe pe Louis, până ce nu şi-a mai simţit braţele de durere, iar membrele i-au ajuns zgâriate şi pline de vânătăi şi de sânge. În tot acest timp a simţit suflul încins al focului. Pe deasupra vârfurilor copacilor zburau scântei şi tăciuni.

La un moment dat, o haită de lupi a năvălit din pădure, iar ea şi Louis s-au ascuns după un copac, în timp ce animalele înspăimântate fugeau pe lângă ei. Mama şi fiul au mai mers timp de o oră-două, după care s-au adăpostit într-o văgăună, unde au adormit. În dimineaţa următoare au fost găsiţi de nişte bărbaţi care i-au dus într-un loc sigur. Şi mama doamnei Mechand a fost găsită vie şi nevătămată, dar soţul ei dispăruse.