DOSAR/REPORTAJ

* 8 februarie – victoria ignorantei si fricii asupra ratiunii
Procesul vrajitoarelor din Salem

* Comuna legendelor cu pitici indragostiti de uriasi
Rozavlea “prezidentiala”

* Pe urmele morilor maramuresene de altadata
Dusmanii lui
Don Quijote

* 8 februarie – victoria ignorantei si fricii asupra ratiunii
Procesul vrajitoarelor din Salem

In 1692, ignoranta si frica guvernau Salemul puritan. Cativa barbati si femei au fost judecati si executati. Oamenii ii numeau vrajitori si credeau ca Diavolul le-a dat puteri speciale. Pe 8 februarie incepea vanatoarea de vrajitoare, in urma careia 19 persoane au fost spanzurate, alte 6 murind in urma tratamentului inuman la care au fost supuse in inchisoare.

Procesul vrajitoarelor din Salem a reprezentat rezultatul unei perioade de puritanism paranoic, care a dus la moartea a cel putin 25 de persoane si condamnarea multor altora la inchisoare. In 1692, in Salem (astazi Denvers, statul Massachusetts, SUA), cateva tinere au fost acuzate de concetateni ca sunt vrajitoare posedate de Diavol. Acuzatiile s-au raspandit cu repeziciune si doar in doua luni au implicat si comunitatile din Andover, Amesbury, Salisbury, Haverhill, Topsfield, Ipswich, Rowley, Gloucester, Billerica, Beverly, Reading, Woburn, Lynn, Marblehead si Boston.

Cauzele isteriei maladive

Exista mai multe teorii legate de motivele care au dus la reactiile atat de violente ale comunitatii din Salem impotriva presupuselor interventii demonice si a vrajitoriei. Cea mai comuna este aceea ca puritanii care conduceau colonia Massachusetts, foarte putin influentati de autoritatea regala pana in 1692, cand a fost introdusa noua Carta, au folosit puritanismul, manipulandu-l, pentru a induce o stare de isterie generala. Istoricii moderni o considera o explicatie prea simplista. Alte teorii includ referiri la abuzuri asupra copiilor sau conspiratia familiei Putnam pentru a distruge familia rivala Porter. Comunitatea din Salem adapostea puternice tensiuni. Puritanii isi pierdusera Carta in 1688, in timpul Glorioasei Revolutii si, la inceputul anului 1692, nu stiau care va fi viitorul lor. In plus, erau supusi in permanenta atacurilor indienilor, neputandu-se baza deloc pe un sprijin din partea Angliei. Militiile locale, formate din tineri, erau ineficiente, astfel incat, in 1675, unul din zece europeni stabiliti in Noua Anglie a fost ucis in urma atacurilor indienilor. Din ce in ce mai mult, Noua Anglie a devenit o colonie comerciala. Atat puritanii, cat si anti-puritanii au castigat o multime de bani pe care puritanii ii considerau necesari, dar si agenti ai pacatului. Comerciantii urcau pe scara sociala, in timp ce pastorii isi pierdeau din prestigiu.

Ispita Diavolului

Probabil cea mai convingatoare teorie este cea formulata de Mary Beth Norton, autoarea lucrarii “Ispita Diavolului”. Teoria ei sustine ca Salem si restul Noii Anglii, in special zonele din nord si nord-vest, au fost atacate frecvent de indieni, fapt care a creat o atmosfera de frica ce a contribuit in mare masura la isteria generala. Acuzatorii au facut numeroase referiri la intalnirile dintre un “om negru”, vrajitoare si indieni in timpul sabaturilor. Seful religios al puritanilor, care se credeau armata lui Dumnezeu, ii considera pe indieni ca apartinand Diavolului, ii asocia cu vrajitoria si, in predici virulente, care durau cate cinci ore, amintea repetat de Satana si slujitorii sai. Pentru puritanii din Noua Anglie, intre a spune indian si a spune Diavol nu era nici o diferenta. Atacurile indienilor erau considerate incercari ale Diavolului de a distruge comunitatea puritana din exterior, in timp ce activitatea vrajitoarelor urmarea acelasi scop, din interiorul societatii. Pana in 1691, puritanii au pregatit spiritual terenul pentru instalarea isteriei legate de vrajitorie. Salemul insusi a fost un microcosmos al tensiunilor puritane. Jumatate din comunitate era formata din fermierii care-l sprijineau pe pastorul Samuel Parris. Acestia s-au separat de Salem Town, pentru a-si forma comunitatea lor proprie. Cealalta comunitate, reprezentata de comercianti, a vrut sa ramana in Salem Town, refuzand sa contribuie la intretinerea lui Samuel Parris si a familiei sale. In plus, multi refugiati din fata recentelor atacuri ale indienilor in regiunile Maine si New Hampshire si-au gasit adapost, impreuna cu rudele lor, in Salem, aducand cu ei povesti de groaza. Ca urmare, pana in 1691, Salem Village a devenit un butoi cu praf de pusca, iar fetele posedate de diavol au reprezentat scanteia care l-a facut sa explodeze.

Cersetoarea, batrana si sclava

In iarna geroasa din 1691-1692, Betty Parris si Abigail Williams, fiica si pupila pastorului Samuel Parris, au inceput sa se poarte ciudat. Fetele sufereau de febra, convulsii si contorsionari. Doctorul Griggs le-a examinat pe fete si, dupa ce primul tratament a dat gres, a declarat ca suferintele fetelor ar putea fi rezultatul unor vraji. Diagnosticul pus de doctorul Griggs in 8 februarie a dus la nasterea unei Inchizitii puritane. Vanatoarea de vrajitoare incepuse. Pastorul Parris si alti cetateni de vaza din Salem le-au indemnat pe fete sa spuna numele celui sau ale celor care le provocau suferintele. Dupa o vreme, fetele au rostit cateva nume. Primele trei femei care au fost acuzate au fost Sarah Good, Sarah Osborn si Tituba. Sarah Good era cersetoarea orasului, fiica dezmostenita a unui hangiu francez (care s-a sinucis pe vremea cand Sarah era adolescenta), un personaj destul de antipatic, ce bombanea intr-una, indiferent daca primea ceva de pomana sau nu. Sarah Osborm era o femeie mai in varsta, care intrase in conflict cu familia Putnam in momentul in care i-a deposedat pe copiii primului sot de mostenirea ce trebuia sa le revina, oferind-o celui de al doilea sot. Tituba era sclava pastorului Parris, o indianca (sau, dupa unele variante, o femeie de culoare) din Caraibe. Cele trei femei au fost aruncate in inchisoare, dupa care au urmat alte acuzatii, una dintre acestea indreptata impotriva fiicei de numai patru ani a Sarei Good, Dorcas. Printre alti acuzati s-au numarat Rebecca Nurse, Abigail Hobbs, Deliverance Hobbs,, Martha Cory, Elizabeth si John Proctor.

Victimele obscurantismului

Pe masura ce numarul acuzatilor din Salem, Boston si imprejurimi crestea, a aparut o noua problema: nu exista un cadru legal in care acuzatii sa fie judecati. Nici o persoana n-a fost judecata pana in luna mai, cand guvernatorul Phips a sosit in Salem si a instituit un tribunal care “sa asculte si sa hotarasca”. Pana la acea data au murit in inchisoare, fara judecata, Sarah Osborn si fetita nou-nascuta a Sarei Good. Multe alte femei erau bolnave. In asteptarea procesului se aflau in inchisoare aproximativ 80 de persoane. Audierile au inceput in timpul verii. Numai cei care au pledat “vinovat” si au dat alte nume au scapat de executie. Elizabeth Proctor si cel putin inca una dintre femei au obtinut amanarea executarii sentintei, deoarece erau insarcinate. Ele urmau sa fie spanzurate dupa nastere. 19 persoane au fost spanzurate, inclusiv un respectabil pastor, un fost gardian care refuzase sa mai aresteze persoane acuzate de vrajitorie si cel putin trei persoane de vaza din Salem. Dintre condamnati, 6 erau barbati, iar dintre femei, majoritatea abia ajunsese la varsta maturitatii. O singura executie nu s-a realizat prin spanzurare: Giles Cory, un fermier de 80 de ani, a refuzat sa fie judecat. Legea prevedea in schimb o forma de tortura in care victima era zdrobita punandu-i-se pe trup bolovani de mari dimensiuni. Dupa trei zile de tortura, Cory a murit fara sa intre in proces. Refuzul lui Giles Cory de a accepta procesul a fost explicat prin dorinta acestuia de a nu-si pierde averea ce urma sa fie confiscata de stat, fapt neadevarat; averile vrajitoarelor condamnate nu au fost confiscate, iar averile unor persoane acuzate dar necondamnate au fost confiscate inainte de proces, ca in cazul vecinului lui Cory, John Proctor.

“Vrajitoarea” invalida

Cazul Rebeccai Nurse este cel mai cunoscut dintre toate cazurile judecate la Salem. Rebecca era o femeie invalida, in varsta de 71 de ani. Demnitatea si nobletea de care a dat dovada in timpul proceselor au influentat opinia publica, orientand-o treptat impotriva acestora. Dupa ce prima femeie a fost acuzata de vrajitorie, Rebecca Nurse a descoperit ca si numele ei fusese mentionat pe lista suspectilor. Se zice ca, la aflarea vestii, ar fi spus: “Sunt nevinovata precum un prunc nenascut dar, cu siguranta, pacatul pe care Dumnezeu l-a descoperit in mine nu-l regret din moment ce mi-a dat o asa mare suferinta, la o varsta asa de inaintata.” Cu toate ca familia Nurse era simpatizata de majoritatea locuitorilor din Salem, mai putin de familia Putnam, ea fusese implicata in cateva procese pentru pamant, care ar fi putut sta la baza dusmaniei catorva concetateni. Rebecca a fost examinata de o comisie de femei, dupa care a fost inchisa, cu toate ca doua dintre femeile care au consultat-o au sustinut ca boala ei avea cauze naturale. Alaturi de fiul vitreg si de fiica vitrega, alte 40 de persoane au sustinut nevinovatia ei. Primul verdict a fost “nevinovata”, numai ca, in speranta ca vor scapa de pedeapsa, cativa acuzati au recunoscut ca au practicat vrajitoria, acuzand-o si pe Rebecca Nurse. Verdictul a fost schimbat in “vinovata”. Tribunalul a excomunicat-o, considerand-o “abandonata Diavolului si pedepsei vesnice.” La scurt timp dupa pronuntarea sentintei, a fost spanzurata pe Gallows Hill, impreuna cu alte patru femei. Sora ei, Mary Estey, a avut aceeasi soarta. Nedreptatea a fost “reparata” in 1703, cand mostenitorii Rebeccai Nurse au primit o despagubire de 25 de lire, si in 1712, cand pastorul care o scosese in afara Bisericii a anulat excomunicarea. Casa “vrajitoarei” invalide mai exista inca, fiind protejata de o societate istorica.

Cazuri de constiinta

Procesele vrajitoarelor au luat sfarsit in octombrie 1692, la fel de brusc cum incepusera, chiar daca persoanele care fusesera deja inchise pentru vrajitorie n-au fost eliberate pana in primavara anului urmator. Oficial, guvernatorul statului Massachusetts, sir William Phips, a inchis cazurile in urma cererii conducatorului clerului din Boston, Increase Mather. In Cazuri de constiinta, publicata in 3 octombrie 1692, Increase Mather afirma ca “e mai bine ca 100 de vrajitoare vinovate sa fie eliberate, decat sa fie spanzurata o singura persoana nevinovata”. Ecourile acestei expresii se regasesc in prezumtia de nevinovatie a sistemului judiciar de azi. Procesul vrajitoarelor din Salem a marcat puritanismul, ducandu-l la disparitie. In mod indirect, a dus la fundamentarea principiilor S.U.A. Acuzatiile de vrajitorii au fost retrase in timp, mai ales ca Ann Putnam a redactat in 1706 o scrisoare dictata de remuscari, in care recunostea ca Diavolul o impinsese sa acuze oameni nevinovati. In mod special era amintita Rebecca Nurse. Spanzurata in 1692, in cadrul vanatorii de vrajitoare de la Salem, Susannah Martin se poate odihni acum in pace. Cu ocazia Halloween--ului din 2001, guvernatorul Jane Swift a semnat o rezolutie prin care o exonereaza de vina de a fi practicat vrajitoria. Actul sterge aceeasi acuzatie altor patru femei executate in acelasi timp cu ea: Bridget Bishop, Alice Parker, Margaret Scott si Wilmot Redd. Nedreptatea a fost reparata din initiativa urmasilor celor cinci femei, care au cerut sa fie reanalizate dovezile in baza carora au fost gasite vinovate. Guvernatorul statului Massachusetts a facut uz de o lege din 1957, prin care se stabilea ca guvernatorul are dreptul de a oferi exonerari.

Vrajitoarele din Transilvania

Si la noi, in Transilvania, au avut loc in secolul al XVII-lea o multime de procese si condamnari la ardere pe rug pentru vrajitorie. Astfel, in anul 1686, mai multe femei invinuite ca au luat mintile sotiei principelui Mihail Apafi I, au fost ucise prin ardere de vii, desi principesa daduse semne evidente de dementa inca din adolescenta. La Brasov s-au desfasurat, numai intre 1621-1696, aproape 20 de procese impotriva vrajitoarelor. Alte 10 procese similare s-au tinut la Sighisoara in ultimele trei decenii ale secolului respectiv. Sibiul a gazduit si el astfel de inscenari, printre care condamnarea unei “asociatii” de preotese ale Satanei, care frecventau Sabaturile ce ar fi avut loc pe un munte de la Ocna Sibiului.

Atunci i-au condamnat pe toti la moarte

Numarul victimelor acuzate de vrajitorie este urias. “Exista o serie de statistici din care rezulta ca de-a lungul celor sapte secole de prigoana a vrajitorilor, in Europa si America de Sud au fost arsi pe rug o suta de mii de oameni. Dar cifra este contestata de multe surse, din care se poate deduce ca ea a fost de cel putin cinci ori mai mare. Pana in anul 1404, statisticile aratau ca inchizitorii trimisesera la moarte 30.000 de vrajitori. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, numai judecatorul Carpzov a condamnat la ardere de vii circa 20.000 de persoane.” – Gh.V.Bratescu, Vrajitoria de-a lungul timpului

Sfarsitul prigoanei

Sub presiunea valului de proteste, Vaticanul a devenit mai tolerant, procesele impotriva vrajitoarelor rarindu-se. In 1670, Franta a dat semnalul refuzului conformarii la sentintele inchizitoriale, mai multi vrajitori condamnati la Rouen fiind eliberati din ordinul ministrului Colbert. In Anglia, executiile de vrajitori au fost suspendate dupa 1682, in Rusia dupa anul 1714, in Scotia din 1722, in Austria din 1740 si in Transilvania din 1753. Ultimele condamnari la arderea pe rug a unor vrajitoare au avut loc in Europa, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Spania, Elvetia si Polonia. Procesele vrajitoarelor au continuat insa si in secolul al XIX-lea in America Latina. Ultima ardere pe rug a avut loc in Peru, in anul 1888.

Ioan Botis



* Comuna legendelor cu pitici indragostiti de uriasi
Rozavlea “prezidentiala”

Traditii, legende din batrani, arta populara, biserici vechi, muzee. Pe scurt, Rozavlea. O comuna cu potential turistic, unde s-au “nascut numerosi oameni mari”. Localnicii se mandresc cu… presedintele tarii. In fapt, e vorba doar de-o “alianta” a lui Ion Iliescu cu Rozavlea (Maria Bucur a Talianului, mama vitrega a presedintelui, s-a nascut in aceasta comuna).

Rozavlea este atestata documentar in 1326, insa descoperirile arheologice demonstreaza existenta comunei inca din epoca neolitica. Numele localitatii ar putea deriva din slavonul Rozavlete (“a se revarsa” - referindu-se la revarsarile Tisei din zona) sau de la sarbatoarea Rusaliilor (deductie mai credibila, deoarece revarsari ale Tisei au avut loc si pe teritoriul altor localitati). Insa batranii sustin ca numele localitatii este dat de o legenda. “Se spune ca, odinioara, Maramuresul istoric a fost locuit de oameni uriasi. Cu timpul, in acel loc a ramas doar un batran care avea o fiica, pe nume Rozalia. Plimbandu-se pe malurile Izei, fata a intalnit un tanar frumos, dar pitic, de care s-a indragostit. Pentru a putea fi impreuna, fata s-a rugat sa fie mai mica, iar flacaul mai mare. Ruga lor a fost ascultata si cei doi au facut nunta mare. Se spune ca din cei doi s-au nascut primii locuitori ai satului, motiv pentru care comuna a primit numele de Rozalia, devenit ulterior Rozavlea”. S-am incalecat pe-o sa…

Rozavlea

Primarul comunei este Gheorghe Visovan l localitatea are 4.468 locuitori l Rozavlea este infratita cu localitatile Perene-Franta, Helg-Polonia si Braciano-Italia l in comuna functioneaza o moara, trei centre de colectare a laptelui, 14 pensiuni turistice, doua gatere si ateliere de prelucrare a lemnului l prima scoala din Rozavlea s-a infiintat in 1788. In prezent, in localitate functioneaza trei scoli, doua dintre ele fiind situate in catunele Salta si Sesu Manastirii l biblioteca din Rozavlea functioneaza din 1948 si are circa 7.000 de volume l biserica noua din localitate a fost construita intre 1935-1942.

Biserica jefuita

In Rozavlea secolului al XIV-lea era o manastire situata la granita hotarului cu Cuhea (azi Bogdan-Voda), in Gura Melianului. In 1471, dupa un secol de existenta, manastirea a fost inchisa de autoritatile maghiare. Pe locul vechii manastiri, numit Sesu Manastirii, se construieste un alt lacas de cult. In 1386 s-a construit o biserica din lemn, care a ars in urma ultimei navaliri a tatarilor. In locul acesteia a fost adusa o alta biserica de lemn din Petrova. Lacasul de cult este construit din lemn de brad, in stil maramuresean. Biserica a fost renovata in 1958 si a fost asezata pe temelie din piatra. In 1990, biserica a fost jefuita de 9 icoane vechi, pictate pe lemn, care n-au putut fi recuperate. Printre obiectele de valoare pe care le detine lacasul de cult, se numara troita, sfesnicele din lemn de pe altar, chivotul, cinci icoane vechi si cartile cu litere chirilice “Strajnic” (1755), “Apostolier” (1756), “Octoihul”, “Pentecostarionul” (1773) si “Triodion” (1781).

Nascut apicultor

Gheorghe Caia este cel mai vechi apicultor din Rozavlea si, poate, de pe Valea Izei. Are peste 40 de ani de apicultura in urma, motiv pentru care ii place sa spuna ca s-a nascut cu dragoste pentru albine. “Pana a mere’ in armata, la 17-18 ani, am cumparat primele familii de albine. Era un batran p-aci, care avea albine si de la el le-am cumparat. De invatat, n-am avut de la cine, ca nu mai erau albine in sat. Am invatat sangur. Pa vremuri, meream vara cu ele la Carei, la salcami. Apoi, in ’86, o vinit ordin de la Inspectoratu’ Silvic sa cumpere tate albinele. M-am angajat la ei si am lucrat acolo 20 de ani, sa am si io un miez de pensie. Din ’90, de cand m-am pensionat, ma ocup numa’ de albine. Am vreo suta de familii. Ii rau aci, ca n-ai unde vinde mierea. Este un neamt care cumpara tat, n-am ce face”, a spus gospodarul.

Roza-Rozalina

In fiecare an, imediat dupa “Sfanta Marie Mare” (in perioada 15-20 august), are loc manifestarea Roza-Rozalina, ajunsa la editia a VII-a. Aceasta sarbatoarea se tinea si in perioada 1968-1972, insa din diverse motive a disparut. Pe langa simpozioane si discursurile invitatilor de onoare, programul manifestarii cuprinde cantece si dansuri populare specifice zonei. In comuna functioneaza un ansamblu de cantece si dansuri populare, instruit de Ioan Condrat, ansamblu botezat la fel ca sarbatoarea comunei: Roza - Rozalina. Cei aproape 40 de membri (cu varste cuprinse intre 14 si 50 de ani) se lauda cu un palmares de invidiat. Nenumarate premii la festivaluri internationale in Franta, Elvetia, Bulgaria, Polonia si Italia, precum si nationale.

Demeter a lui Marza

Are 91 de ani si locuieste intr-o casuta din lemn cu 15 ani mai “tanara” ca el. Candva avea gospodarie mare. Acum tine doar o vacuta, dar si pe asta va fi nevoit s-o vanda. “In sat imi zac de-a lui Marza. Mi-o ramas in acte numele de Demeter de la austro-ungari, da’ io-s Dumitru. Mitru, ase-mi zace babuta. Io am ramas orfan la sasa luni. Ne-o crescut neste batrani, da’ o facut oamini din noi. Fost-am si-n razboi, si la munci, si amu nu-s stapan sa tau o vacuta. Baba are 81 de ani… ne-o trecut vremea! Am patru copii, unu o murit si ceialalti is imprastiati de pa langa casa. Aci, am ramas numa noi, mosii. Mai vin sa ne vada, da’ iara sa duc. Cand om muri, s-or duce tate cu noi”, a spus batranul.

Ioana Lucacel



* Pe urmele morilor maramuresene de altadata
Dusmanii lui
Don Quijote

Instalatiile tehnice taranesti au un farmec aparte. Ele dovedesc ingeniozitatea exceptionala a agricultorilor, care au stiut sa valorifice caderea apei la fel ca Ion Iliescu, “renumitul inginer hidroenergetician cu studii la Moscova”.

”Inginerii” din satele maramuresene au creat de-a lungul veacurilor o mare varietate de utilaje si instalatii functionand cu hidroenergie, incepand de la binecunoscutele mori si pana la “oloiernite” (prese de ulei), steampuri sau chiar cai de transport pe apa, acum disparute, denumite “jilipuri” (jgheaburi inchegate din scanduri, prin care erau deversate paraie, instalatii folosite la coborarea bustenilor fara efort, pe cele mai abrupte sau uscate pante).

Trecut si prezent

In satul copilariei mamei mele exista, in urma cu 60 de ani, un impresionant numar de 16 mori pe apa! Eu am mai prins doar una, dezafectata prin anii ‘80, la care macinam cea mai buna faina pentru mamaliga. Faina de ”parga”. Morile au functionat in fiecare sat maramuresean sau chiar la periferiile Sighetului (in Iapa, Sugau sau pe Valea Mare). Concurenta care a demolat sistemul medieval (atestat documentar in Maramures inca in anul 1389) a inceput sa apara la sfarsitul secolului XIX, prin intermediul ”morilor de foc”, adica initial mori cu aburi, iar mai apoi electrice. In Sighet, aceste fabricute au functionat, manuite de intreprinzatori maghiari si evrei (pe strazile Gh. Sincai, Revay, langa actuala piata de cereale sau la Camara), la Costiui, Ocna Sugatag, Sarasau sau Bocicoi. Azi, morile pe ape maramuresene se „sting” incetisor si in fiecare an raman tot mai putine. Probabil mai exista vreo 20-30. Cea mai veche moara in functiune se afla la Sat Sugatag (a fost construita in 1858). Altele mai batrane, datate in secolele XVII-XVIII, se afla la ”doc uscat”, in muzeul Satului din Sighet. Prezentul si viitorul acestor arhaice masinarii este localizat azi pe valea Cosaului. In Budesti, Sarbi, Calinesti si Valeni mai exista 14 instalatii tehnice taranesti functionale, care constituie cea mai mare concentrare de acest tip din Romania! Aici se pot vedea valtori, mori, horincii, pive, ca si un gater si o batoza pe apa. Pe marginea apelor involburate, in rasnetul pietrelor care zdrobesc bobii de grau, cu iz de macinis in nari, ramane gandul ca peste cativa ani din povestea asta va ramane doar praf... Colb macinat de uitare.

Teofil Ivanciuc