Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 20 Octombrie , 2017

Dezastrul francez de la Azincourt

de Ioan Botis

Ioan BOTIŞ

Eşecul unei misiuni diplomatice engleze în Franţa, din anul 1415, i-a furnizat regelui Angliei Henric al V-lea motivul pentru a recurge la arme. Pregătirile au început în februarie. După lungi şi minuţioase pregătiri mi­litare, flota a ieşit în larg în august, transportând pe continent o armată de 12.000 de soldaţi. Începea a doua parte a Războiului de 100 de ani. Obiectivul englezilor a fost Harfleur, un port a cărui capturare ar fi deschis drumul spre Normandia. Odată ajuns în mâinile sale, Henric putea porni într-un război, nu de raiduri, aşa cum procedase anterior Eduard al III-lea, ci de cucerire.

Armata engleză era echipată cu bombarde (piese primitive de artilerie) şi cu alte piese  tradiţionale de asediere, dar, cu toate acestea, rezistenţa opusă i-a întârziat pe englezi cu o lună. În plus, armata a fost afectată de dizenterie. O campanie majoră ar fi fost aşadar imposibilă şi, în loc să se întoarcă acasă de la Harfleur, englezii au decis să mărşăluiască înspre Calais şi să se întoarcă de acolo spre casă. Acest lucru i-a făcut să-şi expună ar­mata, deşi pare de necrezut că Henric ar fi dorit o confruntare cu francezii. Henric a traversat râul Somme destul de greu, deoarece vadul folosit de predecesorii săi era ocupat de forţele franceze.
Lângă Azincourt, francezii au blocat drumul spre nord al englezilor. Cele două armate au făcut numeroase manevre, englezii evitând să fie înconjuraţi de francezi. Walter Hun­gerford i-a spus regelui că ar avea nevoie de încă 10.000 de arcaşi, dar regele i-a răspuns furios: „Nu crezi că Atotputernicul, împreună cu umila sa armată, va reuşi în cele din urmă să se opună aroganţei francezilor?”

Trupele lui Henric au petrecut noap­tea în linişte, în timp ce francezii, mult prea încrezători în victorie, au sărbătorit izbânda de a doua zi. Câm­pul de luptă de la Azincourt era flancat cu păduri de ambele părţi, ceea ce limita manevrele francezilor considerabil, aceştia neavând astfel posibilitatea de a ataca pe flancuri.

Englezii numărau aproape 8.000 de oameni, în vreme ce armata franceză era cu mult mai mare, cu toate că sursele nu au dat o cifră exactă: 20.000 de oameni este o estimare probabil apro­piată de realitate. Trupele franceze erau oşti feudale, chemate prin obligaţii feudale şi având o totală lipsă de disciplină politică şi militară, carac­teristică trufiei feudale. Cei mai buni arcaşi pe care îi aveau francezii erau mercenari italieni, arbaletieri din Ge­nova. Ţăranul fran­cez, dispreţuit în timp de pace, nu prea era luat în consi­deraţie pe timp de război. În Anglia, ţăranii aveau o situaţie mai bună. Regii i-au organizat în mod obli­gatoriu pe toţi oamenii liberi pentru a face instrucţie militară. 

Câmpul de bătălie era plat; singurul avantaj pe care-l aveau englezii era pădurea care le proteja flancurile de o posibilă încercuire. Soldaţii englezi, împărţiţi în divizii, au format o linie de bătălie de-a lungul câmpului de luptă. Avangarda a fost plasată pe dreapta, ariergarda pe stânga. Nu se poate spune cu exactitate cum au fost împărţiţi ar­caşii. O sursă susţine că aceştia s-au inter­calat printre divizii, dar este cel mai probabil că au fost dispuşi pe flancuri. Pe lângă arcuri, arcaşii erau echipaţi cu nişte ţepuşe pregătite din vreme, pentru a bloca atacurile cavaleriei franceze. Francezii erau dispuşi în trei linii de luptă, una în spatele celeilalte. Aseme­nea englezilor, aceştia erau împărţiţi în divizii, având cavaleria în spate.

Aşa cum s-a întâmplat în multe bătălii medievale, a existat o lungă perioadă de confruntare vizuală, niciuna dintre părţi nefiind pe deplin pregătită să atace, până când Henric al V-lea le-a ordonat oamenilor săi să facă primul pas. Acest lucru era contrar experienţei englezilor, care învăţaseră din experienţele anterioare că e mai sigur să menţii o defensivă puternică. Englezii nu au avansat mult, dar a fost suficient pentru a-i provoca pe francezi la luptă.
În dimineaţa următoare, francezii au pornit cu toate forţele la atac. Francezii au încercat, dar nu au reuşit, să rupă formaţiunile englezeşti de arcaşi chiar dacă au atacat cu cavaleria. Ca urmare, cavalerii francezi au fost obligaţi să se retragă. Arcaşii englezi au jucat un rol decisiv în această bătălie. Ploaia de să­geţi a cauzat multe pierderi france­zilor, după care englezii au fost împinşi înapoi.

Cavaleria engleză, dându-şi seama că nu era îndeajuns de numeroasă pentru a întâmpina cavaleria franceză în şocul cailor şi mal suliţelor, a consimţit să descalece şi să lupte în întregime aco­pe­rită de zale ca o „întărire” a liniei de infanterie a arcaşilor pe jumătate apă­raţi de zale, care aveau să câştige bătălia prin viteza pătrunzătoarelor voleuri de săgeţi. Aceia dintre cavalerii francezi care au izbutit să treacă vii prin ploaia de săgeţi au ajuns să lupte corp la corp cu linia engleză, unde arcaşul, trăgându-şi spada, stătea umăr la umăr cu cavalerul şi nobilul în zale, uneori în spatele unui gard viu sau al unei linii de pari mobili. 

Regele Angliei a luptat alături de oamenii lui. Reuşind să se apropie, un soldat francez a făcut o gaură în coiful regelui şi i-a înlăturat coroana. Când fratele său, Humphrey de Gloucester, a fost rănit, Henric a stat alături de el şi
l-a protejat. Pe măsură ce bătălia se în­teţea, francezii din spate avansau, ajun­gând într-un final să calce pe cadavrele celor ucişi la începutul bătăliei. Înghesuiala a devenit atât de mare încât francezii nici nu-şi mai puteau mişca săbiile şi practic fiecare săgeată engleză îşi atingea ţinta, chiar dacă nu toate loviturile au fost mortale. Grămezi înfiorătoare de soldaţi morţi marcau câmpul de luptă. La un moment dat, arcaşii englezi şi-au abandonat arcurile şi i-au masacrat pe cavalerii francezi cu cuţite, pumnale şi topoare de luptă.
Pe măsură ce se apropia finalul bătă­liei, în rândul englezilor a crescut teama de un atac al ariergărzii fran­ceze. Henric a decis ca prizonierii de război să fie ucişi, deoarece vii erau prea periculoşi. Nu se ştie câţi prizonieri francezi au fost executaţi de arcaşii englezi. Cu toate că acest act a fost mai degrabă lipsit de cavalerism, regele Angliei nu a fost criticat nici măcar de cronicarii francezi. În cele din urmă, atacul francezilor nu s-a materializat, englezii ieşind victo­rioşi.
Azincourt a fost o bătălie extrem de sângeroasă. În rândurile francezilor, pierderile suferite au fost foarte însemnate, cei mai mulţi contemporani estimându-le între 5.000 şi 10.000 de oameni. Englezii au avut doar câteva sute de morţi. Printre en­glezi, în schimb, sunt cunoscute două decese importante, cele ale ducilor de York şi Suffolk. De partea cealaltă, francezii l-au pierdut pe conetabilul d’Albret, trei duci, cinci conţi şi 90 de baroni. Mulţi dintre combatanţi au murit sufocaţi printre grămezile de soldaţi morţi.
Azincourt a fost o bătălie câştigată împotriva tuturor aşteptărilor, de o armată mică, obosită şi o victorie care a deschis pentru englezi drumul cuceririi Normandiei. O trăsătură interesantă a bătăliei este aceea că dispunerea tactică a trupelor a fost cea folosită şi în alte bătălii anterioare. Exista o avangardă numeroasă şi o puternică forţă de cavalerie, în vreme ce pedestraşii erau dispuşi pe flancuri. Mai trebuie spus că terenul nu a fost cel mai potrivit, arcaşii englezi au fost imbatabili, iar terenul mocirlos şi ţepuşele i-au împiedicat pe călăreţii francezi să atace decisiv poziţiile englezilor.
Există mai multe motive pentru victoria englezilor. Câmpul de luptă îngust a fost nepotrivit pentru numărul mare de cavaleri francezi. Ploaia din noaptea precedentă a transformat solul în noroi, dând de furcă cavaleriei franceze. Arcaşii englezi au constituit un factor foarte important, iar arcul lung a fost arma decisivă în timpul bătăliei. Talentul de lider al lui Henric al V-lea (numit şi „primul general modern”) a contrastat cu ordinele incoerente ale comandanţilor francezi. Regele francez Carol al VI-lea, un instabil mintal, nu era capabil să conducă o armată. Nu aveau nici un om care prin prestigiul său indivi­dual şi personalitatea sa să poată conduce o armată, iar conducerea colec­tivă exercitată de mareşalul Boucicaut împreună cu alţi nobili francezi s-a dovedit a fi total ineficientă.

Azincourt, asemenea multor alte bă­tălii, nu a dus la câştigarea războiu­lui. Victoria pentru francezi ar fi însemnat doar că englezii au pierdut războiul puţin mai devreme, iar regele Henric al V-lea ar fi fost total discreditat. Izbânda englezilor le-a deschis însă drumul spre invadarea şi cucerirea Normandiei. Capitala ducatului, Rouen, a căzut în anul 1419, iar nego­cierile de pace au dus la căsătoria lui Henric cu Ecaterina, fiica lui Carol al VI-lea al Franţei. Războiul a continuat până la alungarea englezilor din Franţa, în anul 1453.
Campania englezilor din 1415 a reprezentat tentativa cea mai coerentă de a face din Franţa şi Anglia un singur regat. Totodată a fost şi prima încercare cu adevărat hotărâtoare din istoria francezilor. Azincourt a fost o reeditare, dar mai gravă, a bătăliilor de la Crécy şi Poitiers. Francezii au făcut un mare efort şi au adunat o numeroasă oştire sub comanda efectivă a conetabilului d’Albret. Dar măsurile luate la faţa locului au fost atât de rele, încât ciocnirea nu a fost o bătălie, ci un adevărat măcel. Floarea cavaleriei franceze a murit  pe câmpul de luptă. Mai multe personalităţi marcante au căzut în prizonierat. Cu toate acestea,  regele Angliei nu a exploatat o victorie atât de uluitoare şi s-a întors la Londra. Abia în anul 1417 s-a hotărât să cucerească metodic regatul Franţei. 

Succesul celor care se autointitulau „Noi, cei puţini, formaţia fraţilor” l-a inspirat pe Shakespeare în piesa lui patriotică despre Henric. Bătălia de la Azincourt ar fi alunecat poate în obscu­ritate, dacă nu ar fi fost imor­talizată în 1599 de către William Shakespeare în drama sa, Henric al V-lea, mai ales prin celebrul discurs mobilizator ţinut de rege în faţa ostaşilor săi în ajunul bătăliei. Poate la fel de celebru este şi filmul regizat şi jucat de Laurence Olivier, care-l întruchipa pe Henric al V-lea, realizat în timpul celui de-al doilea război mondial. Început în anul 1943, cu încurajarea primului ministru Wins­ton Churchill, filmul avea un caracter de propagandă în perspectiva debar­cării aliate  din Normandia, acolo un­de debarcase şi regele Henric al V-lea în 1415.

 

 

Arcul sau noroiul?
 

În veacul al XV-lea, arcul lung a devenit din ce în ce mai mult arma prescrisă şi exerciţiile la ţintă, la capătul cimitirului parohial au devenit principalul sport şi distracţia de căpetenie a vieţii săteşti în Anglia. Meşteşugul arcului lung era atât de greu încât străinii n-au învăţat niciodată şiretlicul prin care o săgeată putea fi făcută să treacă prin zale. Cu toate că arcul lung a fost mai bine de un veac arma recunoscută ca decisivă în războaiele europene, el n-a
încetat niciodată să fie un monopol englez.

Pe războinicii feudali de pe continentul european nu-i interesau deloc războaiele purtate cu arcul, considerate obscure şi barbare, nici luptele în care arcaşii luptau umăr la umăr cu nobilii.
Cu toate acestea, englezii desco­periseră o nouă metodă de a purta război, combinând arcaşul şi cavalerul feudal printr-o singură unitate de luptă, formidabilă totodată prin ploaia de săgeţi şi prin lupta cu sabia.
Arcurile engleze erau atipice pentru acele vremuri. Erau lungi cât un stat de om, ajungând chiar şi la 2,10 metri lungime. Erau făcute dintr-o singură bucată de lemn de tisă, un conifer cu lemnul foarte tare. Capetele erau îmbrăcate în corn de vită crestat, pentru a putea fixa coarda. Aceasta era din cânepă împletită, iar săgeţile erau mai lungi şi mai grele decât cele obişnuite. Ajungeau la 80 de centimetri şi în jur de 80 de grame greutate. Erau făcute mai ales din lemn de plop, iar coarda era înzestrată cu pene de gâscă potri­vite ca lungime cu distanţa pe care doreau arcaşii să o acopere cu precizie. Arcaşii erau echipaţi cu o mănuşă groasă de piele, care se prelungea şi peste încheietura antebraţului, strângându-se acolo.

Originea acestui tip de arc se pare că este în Ţara Galilor, motiv pentru care i se mai spunea şi „arc galez”. Era, de asemenea, folosit şi de scoţieni. Ţăranii liberi îl foloseau la vânătoare de animale mari. Fiind extrem de eficient, dând săgeţilor viteză mare şi mărind forţa de penetrare, armata engleză
le-a preluat pentru a le folosi împotriva soldaţilor echipaţi cu ar­muri. Meşterii fabricanţi de arcuri se bucurau în Anglia de drepturi speciale; adesea erau scutiţi de taxe şi impozite.

Alţi istorici consideră că nu arcul, ci noroiul a fost principalul aliat al englezilor. Timp de secole, susţin aceştia, s-a crezut că victoria englezilor în această bătălie, desfăşurată în faţa unui inamic mult mai numeros, s-a datorat exclusiv folosirii unei arme de temut – „arcul lung”, care a decimat floarea cavaleriei franceze şi o mare parte din pedestrime. Se pare că adevăratul inamic al francezilor la Azincourt a fost însă noroiul. Câmpul de bătălie fusese arat cu plugul nu cu multă vreme în urmă iar în acea lună octombrie plouase abundent, timp de câteva zile, o ploaie mocănească, de toamnă.
Curând după declanşarea ostilităţilor, mii de englezi şi de francezi, pedestraşi şi cavaleri, au ajuns să lupte nu doar cu duşmanul ci şi cu noroiul. Majoritatea se aflau în noroi până la glezne, alţii până la genunchi.
Caii aproape că nu se mai puteau mişca, din cauză că se afundaseră în noroi, cu zecile de kilograme pe care le aveau în spate, până aproape de burtă.

 

 

„Salutul” de la Azincourt

Înaintea bătăliei de la Azincourt, francezii, anticipând victoria împotriva englezilor, au propus tăierea degetelor mijlocii ale arcaşilor englezi capturaţi. Fără degetul mijlociu le-ar fi fost imposibil să tragă cu
renumitul arc englezesc devenind, prin urmare, incapabili să mai lupte în viitor.
Acest faimos arc englezesc era făcut din lemnul unui copac pe care englezii îl numeau „yew”. Gestul brusc de tragere cu arcul era cunoscut ca „plucking the yew” (sau „pluck yew”). După câştigarea bătăliei, arcaşii englezi i-au ironizat pe francezi arătându-le degetele mijlocii şi zicând: „Vedeţi, încă putem trage cu arcul!” („See, we can still pluck yew”). Cu timpul, consoanele de la începutul lui „pluck yew” au fost înlocuite cu labiodentalul „f”, rezultând expresia deseori folosită în timpul cunoscutului „salut” cu degetul...