Despre Unirea tuturor românilor - cu ocazia Centenarului

Pentru realizarea unirii şi-au adus aportul personalităţi şi comunităţi de seamă ale neamului. Dar de ce unire? Neuniţi n-am putea să trăim? Ba da, dar uniţi, prin fire ne simţim mai bine, mai în siguranţă, mai acasă, mai confortabil dacă vreţi. Uniţi cu cine? Cu cei de un neam, de un sânge, de o cultură, de o tradiţie, de o religie, şi de o limbă cu noi, cu cei care sunt ca noi. Albinele nu trăiesc în stup cu viespii sau cu bondarii, nici furnicile în muşuroi cu greierii sau moluştele, dar, loc sub soare există pentru toţi. Unirea a fost posibilă şi datorită elementelor de identitate comune ale românilor din toate locurile. Unul dintre aceste elemente a fost conştiinţa de neam, conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam a tuturor românilor din toate regiunile locuite de români.
Alt element de identitate a fost limba română, limba comună a tuturor românilor.
Al treilea element de identitate, nu mai puţin important decât celelalte două, a fost credinţa ortodoxă, religia ortodoxă sau Biserica Ortodoxă Română, sau cum vreţi să-i spunem. Pe vremea comunismului se învăţa că poporul român s-a format în acelaşi timp în care s-a format limba română. Nu se pomenea nimic de cel de-al treilea element, credinţa creştin-ortodoxă. Poporul român s-a format în acelaşi timp în care s-a format limba română şi în care a devenit creştin ortodox, încât, cu Biserica Ortodoxă Română pe care o avem din etno­geneză şi-a identificat aspiraţiile pe tot parcursul istoriei sale. Poporul român a dăinuit în istorie prin Biserica bimilenară creştin ortodoxă. De aceea poetul Mihai Eminescu a numit-o ,,mama poporului român”, iar Nae Ionescu a spus: ,,ca să fii român, trebuie să fii ortodox”, iar Nicolae Iorga în 1938, în sala Ateneului a spus că ,,dacă poporul român prin vitregia soartei îşi va pierde ortodoxia, va dispărea din istorie”.

În afară de Biserica Ortodoxă, toate religiile la care au aderat români sunt din import. De acea numai Biserica Ortodoxă este biserică naţională. Ca să fie Biserică naţională trebuie să fie formată din fiii aceluiaşi neam, să fie majoritară, unitară, unică, şi din etnogeneza neamului. Fără a avea intenţia să supăr pe cineva, dar aceste condiţii nu le îndeplineşte nici o grupare, cum spuneam, ,,din import” şi care s-au constituit, în anumite condiţii şi perioade istorice, cu credincioşi recrutaţi din sânul Bisericii celei una. Acestea nu fac decât să fărâmiţeze unitatea Biserici bimilenare a poporului român şi implicit unitatea poporului român. Să fim bine înţeleşi, din Biserica naţională pot face parte şi credincioşi de alte etnii şi care să-şi păstreze propriile limbi, culturi şi tradiţii, dar în comuniune euharistică cu toată Biserica Universală a lui Hristos.
Biserica Ortodoxă Română unitară este poporul român unitar, Biserica Or­todoxă Română dezbinată, este poporul român dezbinat. Prietenii Bisericii Ortodoxe Române, sunt prietenii popo­rului roman, duşmanii Bisericii Orto­doxe Române sunt duşmanii poporului român. O altă concluzie, un om luminat şi sincer, nu poate să tragă.
Dacă spune cineva că au dreptul la liber­tatea de conştiinţă, le răspundem că da, au acest drept, dar nu pot spune că nu contribuie cu voie sau fără voie la fărâmiţarea Biserici Ortodoxe Româ­ne şi implicit a poporului roman, indi­ferent ce contra argumente ar aduce. Şi atunci despre ce unitate vorbim?

În satul Vima Mare există o condică, o cronică, a parohiei începută de părin­tele Constantin Micu pe la anul 1908, dar cu date începând de la atestarea documentară, 23 iunie 1390 şi până în prezent. În această condică la 3 februarie 1938 găsim printre altele scris următoarele: ,,În anii trecuţi adeseori prin grai viu am arătat în adunări de repeţite ori, că poporul românesc are 3 răni de vindecat: confesionalismul, regionalismul şi politicianismul. Ultimele 2 sunt pe cale de vindecare. Îndură-se Atotputernicul şi cu a 3-a”.
Această consemnare a fost făcută de părintele Gheorghe Micu (născut la 1 mai 1895, plecat la Domnul la 30 aprilie 1985) şi care înain­te ca să ajungă preot, a studiat dreptul roman, a fost ofiţer în armata austro-ungară şi a înfiinţat Garda Naţională la Dej în noiembrie 1918. În treacăt voi pomeni că în 1952, comuniştii l-au alungat din casa proprie în care după aceea au adăpostit optzeci de berbeci plouaţi care au călcat în picioare şi au bălegat şi urinat biblioteca personală şi arhiva parohiei ortodoxe şi a şcolii confesio­nale.
În conştiinţa tuturor românilor era trează dorinţa şi de unitate teritorială, şi de unitate politică sub domnia regelui Ferdinand Întregitorul, dar şi de unitate spirituală, sau ,,confesională” cum con­semnează părintele Micu Gheorghe. Românii ştiau că fraţii greco-catolici au fost desprinşi de Biserica Ortodoxă şi că unirea ,,regională” şi politică nu este desăvârşită, fără cea spirituală sau ,,confesională” cum a numit-o părin­tele. Fraţilor greco-catolici, trebuie să li se recunoască marea contribuţie la unirea teritorială şi politică, dar, oricât s-ar supăra, fără cea spirituală, unirea nu este deplină. Oricât am întoarce
şi-am suci istoria, trebuie să recunoaş­tem că din început fraţii greco-catolici au făcut parte din aceeaşi Biserică Ortodoxă bimilenară a neamului românesc şi fără revenirea la sânul mamei, fericirea şi unitatea Ei nu este deplină.

Eu însumi m-am născut din familie şi din sat greco-catolic, Preluca Nouă, care pe la anul 1800 s-a ,,născut” din Preluca Veche, sat ortodox până pe la anul 1775, şi dacă mă întreabă cineva de ce sunt ortodox îi răspund: - Din mai multe motive, dar în primul rând, de dragul unităţii spirituale a neamului românesc. Şi dacă m-ar întreba dacă nu aş fi dispus să părăsesc Ortodoxia, i-aş răspunde că aş părăsi-o atunci când se va ridica din morţi Constantin Brân­co­veanu cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache şi-mi vor spune că ortodoxia pentru care şi-au dat viaţa nu este bună.
Pentru al cui bine s-au rupt în două şi chiar mai multe atâtea sate? De ce nu ar fi, mai prospere şi din punct de vedere material şi spiritual satele şi parohiile unitare?
Nu aş dori pentru nimic în lume să nasc prilej de polemică, dar sufăr enorm şi suferă şi poporul român pentru această sângerândă rană. De ce? Nu o vor decât duşmanii şi inconştienţii. Am citit argumente pro şi contra cu carul. Aproape întotdeauna unul le susţine pe ale lui în defavoarea celuilalt. La celălalt îi vede doar părţile negative şi pe ale lui doar pe cele bune. Oricâte argumente pro şi contra s-ar aduce, de o parte şi de alta, rana şi suferinţa rămân. Pentru ce? Rog să fiu iertat. Mai mult pentru ambiţii deşarte.
Oricât de supărător aş fi, doresc să arăt cum s-a constituit comunitatea greco-catolică din Vima Mare. Cităm cuvânt de cuvânt din cronică: ,,Preoţi se sciu cine au fost prin 1700 că au fost Lupu Micu care au fost cherotesit la Balgărat de care episcope nu se sciea. Care au avut şi porţiune canonică (eclesie) însă viind unaţia (uniaţia) şi la noi şi văzând părintele Lupu că va avea multe de suferitu şi au câştiga omeni cei mai harnici luptători adecă pe nemeşi persiunari (liberi de taxe, de dări n.n.), pe partea Dsale şi au statu cu tota puterea şi nu au primit unaţia de loc şi nu şi au lasat nici biserica strămoşiască până pela anul 1806 sau aflat un tiner fecior care au şciut puţină carte şi acela au trecut la biserica unită ca să fie popă pe acela lau chemat Damnean Tecariu care au fost şi chirotonit de vlădicia unită de popă unit şi după ce au venit acasă ca popă au vrut şe-şi facă popor şi nu a putut nu mai cu vicleşug au făcut pre vre o câţiva omeni lacomi de mancare şi beutură de sau lapadatu de legea strămoşiască. Au facutu o pomană cu carne de oie şi apoi sau dus viţia Gheţiască care au fost mai saraci şi sau uspatat bine şi apoi au fost uniţi din pomana acea.” (Şi astăzi se ştie şi se mai vorbeşte prin sat de ,,pomana lui Botoş” n.n.). Nu ştim dacă Botoş a fost gazda care a făcut pomana, sau mortul după care s-a făcut.
Mie însumi mi-a povestit părintele Micu Gheorghe cum se întâlneau pe drum credincioşi greco-catolici din partea din sus a satului, care veneau la Sfânta Liturghie la biserica din jos, cu credincioşi ortodocşi din partea din jos care mergeau la Sfânta Liturghie la bi­serica din sus şi intrau în dispută şi îşi reproşau unul altuia cum se cântă la celălalt de ritmat cântarea ,,Unule născut…” şi jucau în dispreţul celuilalt pe ritmul sacadat al acestei cântări. Pentru ce? De asemenea lucruri avem nevoie? Mai putem spune că în aceste condiţii avem unitate? Nu o cred nici cei ce ne-au adus din import aceste religii. Sigur, să-mi fie cu iertare, dânşii ar vrea să facem apostasie în masă, dar dacă ar fi puţin mai luminaţi, ar vedea că acţiunea dânşilor nu slujeşte decât dezbinarea.

Una din etimologiile cu­vân­tului diavol este ,,cel care dezbină, care distruge”. Mie mi se pare că această promovare a dezbinării spiri­tua­le, se află în aceeaşi regie de distrugere a credinţei şi a poporului ro­mân, în care se află falimentarea unităţilor economice, emigrarea româ­nilor (peste patru milioane), vinderea pământului la străini (cinci milioane cinci sute de mii de hectare – echivalentul Moldovei dintre Carpaţii Orientali şi Prut), tăierea pădurilor (trei hectare pe oră), înstrăinarea resurselor, lupta împotriva familiei şi a naşterii de copii, scăderea demografică (înafara grani­ţelor se nasc mai mulţi români decât în interior) etc.
În satul Preluca Veche, în spatele Sfin­tei mese a Altarului se află o scândură care a făcut parte dintr-un chivot, şi această scândură poartă o inscripţie în limba română cu caractere cirilice şi care se referă şi la fenomenul legat de trecerea la biserica greco-catolică a credincioşilor din acest sat: ,,Cine va fi slujitor la acest sfânt prestol (altar) şi pre mine să nu mă uite a mă pomeni la Sfânta Leturghie ca şi pre toţi să vă pomenească Domnu, eu Petrea diacu din Preluca zugrav, în anu Domnului 1778 am făcut acest sicriu (chivot) şi cu icoana de asupra pre sfântul prestol, la a doua ridicare a sfintei biserici, care
s-au fost începută a să zâdi în anul 1758 şi s-au făcut zidu apoi s-au făcut în anul 1760 răzmiriţă (răscoală) pentru unire, şi s-au lăsat tot satul neunit, numai po­pii au rămas uniţi, popa Toader, popa Ioan, popa Alexă şi doi oamini: Coz­muţa Gabor şi Florean Găvrilă, şi au lăsat satul biserica şi şi-au făcut şura bisericii apoi s-au înturnat la anul 1777 şi au prins a lucra şi au şindrilit-o bise­rica”. ,,În zilele înălţatului împărat Iosif II şi Mitropolit Grigorie Maer în toată ţara Ardealului”. De observat că greco-catolicii aveau trei preoţi la două familii.
Înainte de 1948 elementele de identitate ale credincioşilor greco-catolici erau în bună măsură aceleaşi cu ale orto­docşilor: posturile erau la fel, slujbele la fel, sărbătorile erau ţinute ca la ortodocşi (Sfintele Paşti le-au sărbătorit şi le sărbătoresc la fel ca noi şi nu cu Biserica romano-catolică sub a cărei ascultare s-au pus). Sfânta Împărtăşanie o făceau cu pâine şi vin. Preoţii ajunau din seara dinaintea Sfintei Liturghii până după ce se împărtăşeau. Un preot săvârşea doar o Sfântă Liturghie pe zi, şi doar la un Sfânt Altar ca la ortodocşi. De asemenea arhitectura locaşurilor de cult, a fost aceeaşi ca la ortodocşi. Toate aceste lucruri dovedesc faptul că din început dânşii au fost ortodocşi, şi de aceea mulţi credincioşi foşti greco-catolici, după 1989 n-au mai vrut să părăsească Biserica Ortodoxă. Erau conştienţi de necesitatea unităţii spirituale a neamului românesc prin Bise­rica Ortodoxă bimilenară.
Eu am spus de multe ori că foştii greco-catolici au fost cei mai mari ortodocşi. Posteau şi erau mai rigorişti decât mulţi ortodocşi. Excepţie făceau ,,micile” deosebiri care oricând puteau şi pot să fie subiect de dialog cu Biserica romano-catolică pe baza libertăţii, dragostei şi adevărului pentru refacerea unităţii dinainte de 1054.
Astăzi au renunţat la postul ortodox - este mai ,,greu” decât cel romano-cato­lic. Preoţii săvârşesc mai multe Litur­ghii într-o zi şi atunci nu mai ajună decât foarte puţin, iar pe credincioşi îi împărtăşesc şi cu azimă (pâine nedos­pită). Am întâlnit şi oameni care spu­neau mai mult în glumă că au luat ce a fost mai uşor: preoţie ortodoxă (permite căsătoria) şi post catolic (este foarte scurt). În ce priveşte arhitectura loca­şurilor de cult, cele construite după 1989 sunt total diferite de stilul românesc şi ortodox. Nu seamănă nici mă­car cu cele romano-catolice sau go­tice. Cele dinainte aveau iconostas ca la ortodocşi, actualele, cele mai multe, nu au iconostas.
Să fiu iertat, toate aceste îndepărtări slujesc dezbinarea spirituală a popo­rului român.
Părintele Teofil Pârâian a fost întrebat la o conferinţă, ce părere are despre Bi­se­rica greco-catolică, şi a răspuns că se aseamănă cu măgarul lui Borhidan, care a murit de foame între două căpiţe, una de fân şi una de otavă, pentru că nu s-a putut hotărî din care să mănânce.
Nu ştiu cât bine sau cât rău fac scriind astfel, dar de mai multe ori am auzit de la fraţii neortodocşi tot felul de invective aduse la adresa Bisericii Ortodoxe. Şi nu merită. Merit eu pă­cătosul şi nevrednicul, dar nu MAMA POPORULUI ROMÂN. Ce fiu este acela care îşi dispreţuieşte mama? Cei ce luptă împotriva Bisericii Naţionale, conştienţi sau nu, luptă, conştienţi sau nu împotriva poporului român. Şi asta, personal, nu o pot suferi. Ca să discre­diteze Biserica bimilenară a neamului românesc, ,,înconjoară ma­rea şi usca­tul” ca să găsească vreun nefericit de preot care a greşit într-un fel sau altul şi aruncă vina asupra în­tregii Biserici. Diavolul ştie teologie, cunoaşte şi preia cuvintele Mântui­torului: ,,bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31).

Suntem acuzaţi că unii n-au fost conştienţi de mersul istoriei ca să treacă la greco-catolicism în secolul XVIII, sau să ,,revină” la Biserica Greco-catolică după 1989. Eu spun că dacă dânşii ar fi fost conştienţi de mersul istoriei ca după 1918 să revină la Biserica Ortodoxă Română de dra­gul unităţii spirituale a poporului român, ar fi meritat să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Nici de acuma nu-i târziu. 
 

„Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.”
(Matei 18:20)