Desfiinţarea corpului ienicerilor

Pe 17 iunie 1826, corpul ienicerilor a fost desfiinţat. Prin desfiinţarea corpului ienicerilor, sultanul Mahmud II a schimbat un vechi sistem feudal ce nu mai era eficient şi a schimbat societatea otomană. Acest moment a reprezentat baza următoarelor reforme, cea mai conservatoare grupare otomană fiind eliminată.

În anul 1807, ienicerii au reuşit să desfiinţeze cu totul Armata Noii Ordini, instituită în Imperiul otoman de un expert francez, generalul Albert Dubayet. Armata otomană părea să fie condusă doar în scopul îmbogăţirii şi după bunul plac al propriilor ofiţeri. Fiind tot mai puţin performantă în bătălii, ea nu mai era eficientă nici măcar în suprimarea revoltelor interne. Abia în perioada Tanzimat (Reorganizarea), în timpul sultanului reformator Mahmud al II-lea, sultanul a fost gata să reziste forţei de opoziţie a ienicerilor.

În anul 1820, ienicerii s-au dovedit incapabili să înăbuşe revolta grecilor, în urma acestui fapt atrăgându-şi dispreţul întregii clase turceşti în frunte cu sultanul. Sultanul Mahmud al II-lea a hotărât în anul 1826 înfiinţarea unui corp de armată, după modelul lui Selim III, însă mult mai restrâns şi care încorpora şi puşcaşi europeni. De asemenea, corpul ienicerilor nu urma să fie desfiinţat. Unii istorici sunt de părere că acest nou corp, datorită dimensiunilor reduse, a fost creat special pentru a-i incita pe ieniceri la revoltă.

Pe 11 iunie 1826, pe marele teren de paradă de lângă principala baracă a ienicerilor, 200 de soldaţi au mărşăluit purtând noi uniforme în stil european. Două zile mai târziu, în jur de 20.000 de ieniceri s-au adunat să protesteze, strigând: Nu vrem exerciţiile militare ale păgânilor!” Ei şi-au răsturnat în mod simbolic ceaunele cu pilaf şi au ameninţat cu atacul asupra Palatului Topkapî.

Mahmud al II-lea s-a folosit de ocazie. „Fie vor fi masacraţi ienicerii – a spus el –, fie numai pisicile vor rămâne printre ruinele Istanbulului.” Sultanul se pregătise din timp, asigurându-şi loialitatea unor unităţi-cheie din armată, precum corpul de artilerie, a ulemalelor, ofiţerilor şi chiar a unor conducători ai ienicerilor.

Sultanul şi-a chemat trupele loiale şi membrii divanului la palat pentru a-l sprijini şi, de asemenea, a trimis agenţi în oraş rugând populaţia să i se alăture. Marea majoritate, care-i ura pe ieniceri pentru privilegiile de care se bucurau şi abuzurile la care apelau, a trecut de partea sultanului.

Astfel, ienicerii au fost împinşi înapoi în barăcile lor de pe locul fostului hipodrom bizantin, unde artileria fidelă sultanului a început să-i bombardeze. Focul şi şarja trupelor suveranului au produs pagube majore în rândurile ienicerilor care nu au mai  putut opune rezistenţă.

Atunci când tunurile au fost aţintite spre bărăcile ienicerilor, forţele reacţionare au intrat în panică şi şi-au pierdut organizarea. Sute de oameni au fost ucişi.

Pe 17 iunie 1826, corpul ienicerilor a fost desfiinţat, fapt cunoscut în istoria turcilor sub numele de „Fericitul eveniment”. A urmat o amplă campanie de „vânare” a ienicerilor ascunşi în întreg Imperiul otoman. Prin desfiinţarea corpului ienicerilor, Mahmud II, care a iniţiat seria de reforme menite să modernizeze îmbătrânitul Imperiu otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale, a schimbat un vechi sistem feudal ce nu mai era eficient, modificând întreaga societatea otomană. Acest moment a reprezentat baza următoarelor reforme, cea mai conservatoare grupare otomană fiind eliminată.

Originile corpului ienicerilor

Timp de 450 de ani, Europa creştină s-a văzut pusă în faţa unui paradox implacabil şi crud: cei mai teribili soldaţi pe care a fost obligată să-i înfrunte erau născuţi în familii de creştini. Rupţi de mici din sânul familiilor, aceştia au fost transformaţi de către căpeteniile otomane nu doar în spaima Europei, ci chiar în unii dintre cei mai redutabili războinici care au păşit vreodată pe câmpurile de luptă.

În secolul al XIV-lea, otomanii erau în plină expansiune, cucerind rând pe rând provincii întregi din Imperiul bizantin, aflat în descompunere. Otomanii cuceriseră şi teritorii armene, sârbeşti şi bulgăreşti. Nici pierderile turcilor, coborâţi ca un vârtej din stepele Asiei Centrale nu au fost mici, ba dimpotrivă. Puşi în faţa pierderilor de soldaţi, sultanii turci au venit cu o idee nemaiîntâlnită în istorie până atunci: formarea unui corp de armată alcătuit exclusiv din copiii celor căzuţi sub dominaţia otomană.

Armata otomană era destul de fragilă, fiind formată din oameni liberi de diferite naţionalităţi, aparţinând multitudinii de triburi din Asia şi Caucaz, pe unde trecuse tăvălugul otoman.

Şefii de trib se aflau deseori în conflicte, cauzate de împărţirea prăzii de război, iar ponderea turcilor puri în această armată originală era destul de mică pentru a avea un cuvânt hotărâtor. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane, înlocuind ghaziii locali, a căror moralitate şi loialitate lăsa deseori de dorit chiar şi pentru turci...

Un alt aspect demn de luat în seamă este cel psiho-somatic. Căpeteniile turce au observat că europenii din Balcani şi Caucaz erau mai înalţi, solizi şi mai puternici fizic decât mărunţii călăreţi care aparţineau multitudinii etnice turce. De aici şi până la ideea înrolării şi antrenării pentru război a copiilor de origine europeană nu a mai fost decât un singur pas.

Acest pas a fost făcut de către sultanul Murad I în jurul anului 1365 (sau 1380 după unii autori), iar noua titulatură sub care viitorii luptători adoptaţi cu forţa de către statul otoman vor face istorie va fi aceea de ieniceri (în turcă Zeni Ceri înseamnă Oaste Nouă). Numele lor desemna la începuturi însăşi rolul lor, acela de alternativă pentru vechea armată regulată turcă.

Sistemul recrutării ienicerilor

De fapt, puterea centrală otomană reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de război, instituind darea numită tendjik (adică o cincime). Prin aceasta posesorii de robi erau obligaţi să predea statului a cincea parte din captivii lor, iar dacă erau mai puţin de cinci, achitau câte 25 de aspri, reprezentând a cincea parte din 125 de aspri, preţul unui rob din acele vremuri. Aşa a apărut categoria  de oaste numită Pendjik-oglani, care a constituit punctul de plecare pentru corpul armat al ienicerilor.

Mai apoi, sistemul recrutării de copii creştini se va numi Devsirme, în traducere directă – Transmutaţie. Exceptând robii care puteau să fie de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica în egală măsură tuturor popoarelor creştine de sub influenţa otomană. Se apela la început la copiii bulgari, greci, armeni, şi mai târziu la albanezi, sârbi, bosniaci şi gruzini. Evreii erau scutiţi, considerându-se că nu erau buni luptători şi erau folosiţi doar în comerţ. Se pare că ungurii şi românii au fost încadraţi în legea Devsirme.

Autorii răpirilor sporadice de copii români erau akingii răzleţi care se dădeau la astfel de fapte doar când ştiau că nu riscă să fie observaţi de căpeteniile turce. Pentru astfel de fapte se pare că akingiii riscau pedepse corporale serioase.  

La început Devsirme se făcea la 3, la 5 sau la 7 ani odată, dar mai târziu s-a recurs la ea de câte ori trupele turceşti rămâneau fără efective. Nu erau acceptaţi orfanii, săracii, spânii, cei circumcişi şi nici copiii unici în familie. De asemenea, nu erau acceptaţi cei căsătoriţi sau cei care vorbeau deja turca.Vârsta lor varia între 8 şi 20 de ani, fiind preferaţi tinerii între 14 şi 18 ani.  Aduşi la Poartă în grupe de câteva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcişi, după care primeau un alt nume. Apoi unii erau trimişi în Anatolia pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 7 ani, iar alţii erau reţinuţi în Serai (îndeosebi albanezii, bosniecii şi circazienii), de preferinţă cei mai puţin scandalagii şi de statură înaltă.

Din rândul ienicerilor, mulţi ajungeau viziri. În acest fel organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor în continuă întărire şi diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turceşti. Pe măsură ce Imperiul otoman şi-a lărgit graniţele, în corpul ienicerilor au ajuns şi copii români, polonezi, ucraineni şi chiar ruşi. Devsirme a dispărut în secolul al XVII-lea, din acea perioadă voluntari incluşi în corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmană.

Războinici de temut

În taberele de antrenament, tinerii de origine creştină erau supuşi unor dure şi sistematice antrenamente, în cadrul cărora învăţau mânuirea combinată  a sabiei şi a scutului, a suliţei şi a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parte a antrenamentului cu arme, datorită eficienţei prezentate de acest tip particular de sabie.

O altă activitate în care tinerii ucenici într-ale războiului erau încurajaţi să se angajeze era lupta corp la corp, denumită Yagli Kures. Acest gen de întreceri asemănătoare cu luptele greco-romane era de origine centrasiatică.

Ienicerii erau încurajaţi să rămână celibatari, pentru a-şi păstra astfel vigoarea necesară pe câmpul de luptă. Ei erau îndemnaţi să treacă la islam cu toată inima, în fiecare seară recitându-li-se lungi pasaje din Coran. Ienicerilor li se permitea să aibă relaţii cu femei de altă religie decât cea musulmană, dar nu le era permis să se căsătorească cu o femeie musulmană decât la retragerea din serviciul militar. Ei aparţineau pentru totdeauna strict sultanului şi purtau titlul de Kapikulu (sclav al Porţii), titlu care indica legătura strânsă cu sultanul. Tabăra de antrenament le era casa, iar sultanul le era părinte.

Ca număr de soldaţi, corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de oameni. Trupele ienicerilor erau organizate în unităţi de dimensiunile regimentelor, numite Orta. Toate acestea cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima şi baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numărul acestora a crescut, ajungând la 195.

Reputaţia lor pe câmpul de luptă a fost una teribilă, sute de ani armatele europene fiind incapabile să facă faţă acestor războinici feroce. De multe ori, când restul trupelor turceşti au fost decimate, ienicerii au salvat situaţia. Ienicerii au constituit şi trupele de gardă ale sultanului. Asemuiţi cu gărzile pretoriene romane, ienicerii nu au avut nici un echivalent în armatele creştine din vremea lor.

Războinici de temut. Prima armată regulată a Europei

Otomanii au fost primii care au înfiinţat o armată regulată în Europa, după exemplul legiunilor romane, şi această armată era însăşi corpul ienicerilor. Ienicerii erau singurii soldaţi care erau plătiţi de sultan personal, trimestrial, pentru a se evidenţia astfel rolul hotărâtor al acestora în bătălii. Ei beneficiau de plata regulată a soldei şi pe timp de pace. După autorizarea plăţii salariilor, însuşi sultanul, îmbrăcat ca un ienicer, vizita barăcile şi îşi primea solda ca un soldat obişnuit al primei divizii de ieniceri.

Tot ienicerii au fost printre primii soldaţi din lume care au adoptat armele de foc, încă din secolul al XV-lea, iar din secolul al XVI-lea, principala lor armă era muscheta, care a detronat astfel iataganul. Importanţa ienicerilor a crescut după adoptarea armelor de foc, devenind mai eficienţi decât cavaleriştii echipaţi cu săbii şi suliţe. Trupele de ieniceri au avut propriile lor unităţi sanitare care foloseau chirurgi musulmani sau evrei, care călătoreau cu corpul ienicerilor în timpul campaniilor militare.

Temuţii războinici purtau uniformă distinctă, erau plătiţi  lunar şi aveau propriile muzici şi marşuri militare. Muzica şi marşurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase şi de spectaculoase în acelaşi timp. Instrumentele lor muzicale erau dawul, o tobă mare, zurna, un gen de oboi, naffir, un fel de trompetă, ţimbalul şi numeroase clopote. 

Pe timp de pace ienicerii erau consemnaţi în barăcile lor, având rol de poliţişti şi pompieri. Spre deosebire de cei născuţi musulmani care purtau în mod tradiţional barbă, ienicerilor le era interzisă această podoabă facială, fiind încurajaţi în schimb să poarte mustăţi. Aceasta a devenit între timp una dintre caracteristicile de bază ale clasei ienicerilor.

Atunci când un ienicer murea, din diverse cauze, toată averea acumulată de el era moştenită direct de camarazii din regimentul din care făcuse parte. Obiceiul se chema „Mana Mortului”. După retragerea din serviciul militar, ienicerii, în marea lor majoritate, deveneau administratori sau profesori de şcoală primară. De asemeni, ei continuau să primească pensii de la statul turc.

În prezent, fracţiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasaray Istanbul se autointitulează cu mândrie Ienicerii.

Revoltele ienicerilor

Pe măsură ce ienicerii au devenit tot mai conştienţi de importanţa lor, au început să se poarte ca un stat în stat. În anul 1449 a avut loc prima dintr-un lung şir de revolte ale ienicerilor.

Sultanul Osman II a fost primul care a încercat să desfiinţeze corpul ienicerilor în anul 1622, însă aceştia l-au depus şi l-au închis în fortăreaţa Yedikule, unde a fost omorât.  Acest corp de armată, căpătând cu timpul privilegii tot mai mari, a devenit o clasă socială şi şi-a pierdut caracterul elitist. Fiecare sultan se confrunta cu pericolul unei revolte a ienicerilor care, fiind staţionaţi în capitala otomană, puteau oricând să ameninţe suveranul. În secolul al XVII-lea, corpul ienicerilor s-a implicat în tot mai multe lovituri de palat, pentru ca în anul 1648 să ajungă chiar să îl detroneze şi să îl ucidă pe sultanul Ibrahim I.