• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 16 Septembrie , 2013

De vorbă despre învăţământul românesc

Dacă vă întrebaţi ce are de-a face un doctor cu învăţământul, o să vă răspund aşa: sănătatea începe cu simţul responsabilităţii, atât al medicului, cât şi al pacientului. Iar responsabilitatea se întemeiază pe morală, care se educă şi se învaţă. Acasă, în primul rând, şi apoi în şcoală. Premizele sănătăţii unei persoane, şi mai departe ale unei naţiuni, se află în educaţie şi cultură.

 
 

Astăzi în cabinetul meu primesc drept pacienţi elevi de liceu care au dobândit boli severe. Foarte îngrijorător e că unele sunt degenerative, dar la vârstă de creştere. Interogându-i, înţeleg că programul şcolar este mult prea încărcat. Ca exemplu, la clasa a IX-a câte 7 ore la şcoală în fiecare zi; dacă adunăm şi minim 3 ore pentru lecţii acasă, rezultă un program de lucru de cel puţin 10 ore! La o asemenea muncă pentru un organism încă în formare, nu e de mirare ca sănătatea cedează.

Apoi, pe pragul spre viaţa de adult, la examenul de maturitate unii elevi ajung să dea declaraţii la parchet, împreună cu profesorii lor. După mai bine de 20 de ani de la numita Revoluţie, administraţia românească şi-a dat şi ea examenul de capacitate, la materia Reformă. Nu l-a trecut. Este aşteptată la re-examinare, după ce va fi corectat De-forma realizată.

În clasa noastră de liceu am fost 36 de elevi voioşi şi sănătoşi. Toţi ne-am luat bacalaureatul în vară şi am reuşit la facultate, prin examen. Cele mai frumoase amintiri le am din liceu. După aproape 30 de ani de la absolvire, încă mai ţin legătura cu unii profesori, pe lângă care m-am format ca om pentru viaţă şi am trăit emoţiile examenelor şi ale vârstei. Ori de câte ori se întâmplă să trec pe lângă liceu, îmi bate inima mai tare.

Acum am lăsat să se încheie episoadele acute ale tristei sesiuni de bacalaureat 2013, să se publice studiile institutelor de sondare a opiniei publice în legătură cu percepţia populaţiei despre ceea ce s-a întâmplat, ca să putem avea o judecată la rece.

Înainte de a consemna răspunsurile unui sociolog şi om de cultură, Domnul Gabriel Timoceanu, un editor bine cunoscut în Banat, merită subliniat un aspect interesant: 24% dintre persoanele chestionate cred că elevii care au promovat examenul în schimbul unor bani vor reuşi în viaţă, potrivit Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie.

 
 

Rep.: Se spune că cine are carte, are parte. În ce măsură astăzi mai este adevărat acest lucru?

Fiind editor, sunt convins că cel ce are carte, are un anume tip de parte. Faptul că socialul românesc propune aparent valori ce n-au legătură cu şcoala, cu cartea, nu trebuie să ne descurajeze. Fac parte dintre optimiştii ce naiv speră că după ce circul tranziţiei se va isprăvi, vom reveni la sănătate. Pe de altă parte, chiar în paradigma lui „a avea” unde ne bine bălăcim cu toţii, cartea ce te locuieşte este printre puţinele proprietăţi ce nu-ţi poate fi executată de nici o bancă ori administraţie financiară.

 

Rep.: Cine face de fapt azi educaţie copiilor: familia, şcoala, anturajul, internetul?

Cu evidenţă, şi azi, ca şi ieri ca şi mâine, familia este cea care formează progenitura. Pentru că la şapte ani, la întâlnirea cu şcoala, copilul este în bună parte o personalitate definită. Anturajul, şcoala, vor clădi, vor influenţa ceea ce copilul a adus sau nu de acasă. Libertatea de a fi părinte este îngrozitoare. Pentru că poţi creşte un om viu, ceea ce este o minune, după cum poţi şi usca o mlădiţă.

 

Rep.: Orice tânăr are nevoie de modele în viaţă. De unde îşi iau azi copiii aceste modele?

Copilul îşi caută cu disperare modelele în familie. Faptul că acolo nu le mai găseşte nu e vina lui. Şi nu le găseşte când în respectiva familie lipseşte un anume tip de căldură, când se trăieşte în minciună, în ipocrizie, în nedragoste, de fapt. Dragostea nu are legătură cu achiziţia de jucării, ori tablete ori iPaduri ori iPhone-uri. Le spun copiilor mei zilnic chestia asta. Ei mă privesc cu suspiciune. Sunt influenţaţi, cu certitudine, de personajele oribile din desenele animate cu roboţi şi dragoni şi draci, de maşina mare a colegului de şcoală, de bicicleta nouă a vecinului. De părinte ţine să păstreze aceste influenţe în rezonabil. Cum? Propunând ceva mai trainic şi mai frumos. Iubindu-i.

 

Rep.: Aţi fost studentul mai multor facultăţi, de ce aţi ales până la urmă sociologia?

În 1990, când am abandonat Şcoala Politehnică pentru a da examen la Sociologie, aveam 23 de ani şi credeam că nou înfiinţata facultate, ce lipsise mai bine de douăzeci de ani din învăţământul românesc, va pregăti specialiştii ce vor ordona şi vor aduce bunăstare în marasmul şi haosul creat după Revoluţie. Acum realizez că am fost patetic. Ţărişoara avea deja, la acea oră, specialiştii gata pregătiţi la Ştefan Gheorghiu ori Băneasa.

 

Rep.: Situaţia creată în învăţământul românesc prin prisma evenimentelor din ultimii ani, nevoia de a utiliza camere de luat vederi, care veghează de fapt asupra supraveghetorilor, dau o notă asupra corpului profesoral, per ansamblu?

Nu, nu cred că trăim totuşi vremile în care oamenii pot fi culpabilizaţi in corpore, pe apartenenţa la clase ori profesii. Cu certitudine, avem încă dascăli şi corecţi şi pregătiţi şi hăruiţi pentru această meserie. Camerele de supraveghere sunt, din păcate, reprezentantele Ochiului ubicuu, ce, ca un Big Brother, s-a mutat şi aici, adus de propunerea vestică, aşa cum gândacul de Colorado a fost adus odată cu cartoful, tocmai din Colorado.

 

Rep.: Elevii ajung la şcoală după cei şapte (sau şase) ani de acasă. Cum vin ei de acasă acum?

Copiii vin de acasă acum mult mai deştepţi, mai învăţaţi, mai agitaţi şi mai lipsiţi de bun simţ decât veneam noi acum treizeci-patruzeci de ani. Pentru că şi noi, adulţii de astăzi, suntem mai agitaţi şi mai lipsiţi de lege morală decât înaintaşii noştri. Pentru că şi construcţia socială la care ne dăm obolul încurajează o mişcare browniană, un circ permanent, omorâtor de sănătate fiinţială. Şi ne contaminăm copiii ce, ştiut este, învaţă prin simpatie, imitând inconştient.

 

Rep.: În ce măsură orele de religie, dirigenţie, notele la purtare au o eficienţă în sistemul actual de învăţământ, în crearea sau corectarea unui minim de norme morale?

Cred că la vârsta şcolară norma morală dacă este, este deja în fiinţa mică, adusă de acasă. Coerciţia şcolară nu cred că poate crea ceva, după cum nici o coerciţie nu poate.

 

Rep.: Cum credeţi că pot fi făcuţi elevii să înţeleagă că anii aceştia petrecuţi în liceu nu se mai întorc înapoi şi că orele pierdute, materiile neglijate, examenele ratate, nu prea se mai pot recupera?

Nu cred că pot fi făcuţi să înţeleagă, cei ce nu înţeleg deja, după cum nici noi, ăi bătrâni, nu pricepem decât atunci când ne lovim cu capul de grindă. În genere, prea târziu şi irecuperabil.

 

Rep.: Pot fi şcolile particulare o soluţie măcar pentru o parte dintre români, părinţi şi copii?

Cu siguranţă, da. Exasperat de superficialitate, în aprofesionalismul înfumurat, cultivat ca valoare în România, părintele îşi doreşte seriozitate şi profesionalism măcar pentru copilul lui. Măcar cu ei să punem bun început. Aşa că, şcolile particulare, în măsura în care îi vor convinge pe părinţi ca sunt consistente, au toate şansele de-a deveni o soluţie. Părintele îşi va rupe de la gură, cel ce are ce rupe, şi-şi va da copilul la o şcoală adevărată.

 

Rep.: În timp ce şcoala românească încă mai dă olimpici internaţionali, copiii politicienilor studiază de cele mai multe ori în străinătate. Sunt şcolile din străinătate mai bune?

Nu sunt toate şcolile din străinătate mai bune. Dar, sigur, în străinătate, există şcoli mai bune decât ale noastre. Ca-n toate cele româneşti, suntem încă în copilăria cestiunii. Avem olimpici, cum am avut în toată vremea, dar e mult să galonăm întreaga şcoală românească pentru munca şi rezultatele de excepţie ale unor copii de excepţie, şi ale unor dascăli ce, de asemenea, sunt excepţii.

 

Rep.: Se poate vorbi de o exagerare premeditată a programei şcolare în România, prin care copiii sunt puşi în dificultate pentru ca un întreg corp profesional să-şi dea de lucru?

Este posibil oare ca acestor tineri să li se ceară prea mult cu un scop anume?

 Nu cred că se poate vorbi de ceva premeditat. Suntem atât de flecari, încât nici măcar o astfel de organizare în rău nu se poate la noi. Forma de organizare care la alţii e numită mafie şi e pe viaţă, la noi e coterie pentru un tun, o lovitură scurtă şi pe loc. Aşa că, a suspecta o regie de asemenea amploare, e tare mult. Rolul şcolii însă, în social, pe lângă acela formator este şi de-a uniformiza, de-a cuminţi, ceea ce poate fi trecut la manipulare. Dar asta e valabil peste tot, nu numai la noi. Şi, da, programele sunt încărcate.

 

Rep.: Vă întreb în calitate de editor de manuale, în ce măsura manualele alternative pot genera o educaţie naţională în condiţiile în care, spre exemplu, unii reporteri de televiziune ocupă în cărţile de istorie spaţii mai mari decât Mihai Viteazul? Este în acest caz unitate prin diversitate un principiu aplicabil învăţământului sau rămâne doar un slogan?

Nu cred că dezideratul oficialilor ce gândesc destinele educaţiei este ca aceasta să fie naţională. Nici nu cred că educaţia poate fi concepută astfel. Ea e naţională intrinsec, că se face aici şi cu noi. Diversitatea e bună, dar nu importată mecanic. În Occident ea e gardată de reguli clare ce se şi respectă. Noi luăm doar ceea ce ne convine. Nu cred că avem la ora asta aparatul tehnic necesar menţinerii unei oarecare unităţi în diversitatea manualelor alternative. Iar la examene nu se va ţine seama de asta. Aşa că ne jucăm cu destinele copiilor noştri grăbiţi să fim europeni dintr-odată.

 

Rep.: Ştiu că Editura Brumar, căreia i-aţi dat viaţă acum mai bine de 20 de ani, publică multă poezie. Mai este poezia necesară în zilele noastre?

Nu e bună întrebarea. Poezia nu vizează registrul necesităţii, nu l-a vizat niciodată, ci este libertate şi forma supremă de comunicare pe care au putut-o crea oamenii. Fiind libertate, lumea poeziei colcăie de golani şi impostori, pe de o parte, dar şi de oameni frumoşi ce străluc în ziuă ca bătrânii din Paterice. Poezia în sine e un instrument ce face mari întâlniri posibile. Iar un om fără întâlniri, nu este.

 

Rep.: Sunteţi părinte, aveţi doi copii la şcoală, ce sfaturi puteţi Dvs. să daţi unor părinţi, în aceeaşi situaţie cu Dvs., pentru ca anii de şcoală ai copiilor să nu fie un chin, iar examenul de maturitate să fie în realitate aşa cum este el denumit formal, o uşă deschisă spre o viaţă responsabilă?

Fiind implicat până în gât în încercările zilnice, nu totdeauna reuşite, de a-mi educa copiii, m-aş feri să dau sfaturi ce, poate că voi constata mai târziu, îmi trebuiau mie. Un sfat, da, ăsta sigur e bun. Citiţi Constantin Noica, pedagogul român, cel ce trebuie amintit dacă vorbim despre şcoala, cel ce imaginează o şcoală pe care aş urma-o zilnic, în care profesorul învaţă de la şi odată cu elevul, în care se cresc împreună într-un dans al atenţiei şi al bunei cuviinţe, întemeind singura temelie posibilă – iubirea.

 
 

„Dragostea nu are legătură cu achiziţia de jucării, ori tablete ori iPaduri ori iPhone-uri. Le spun copiilor mei zilnic chestia asta. Ei mă privesc cu suspiciune. Sunt influenţaţi, cu certitudine, de personajele oribile din desenele animate cu roboţi şi dragoni şi draci, de maşina mare a colegului de şcoală, de bicicleta nouă a vecinului. De părinte ţine să păstreze aceste influenţe în rezonabil. Cum? Propunând ceva mai trainic şi mai frumos. Iubindu-i”.

Gabriel Timoceanu

Comentariile celorlalți

Cretiu Sorin pe 21.03.2015 la 02:35
Un interviu ce merita citit de doua ori.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.