• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 25 August 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 8 Martie , 2019

De 8 Martie. Vouă (florilegiu) (II)

Poeme de Lucian Blaga
 
Catrenele fetei frumoase
 
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?
 
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârşindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.
 
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum „într-o mie şi una de nopţi”
povestea naşte din poveste.

O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.
 
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.

O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.
Dorul

Setos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii…

 


Geo Bogza: Ioana Maria e o corabie de demult
(Din volumul POEMUL INVECTIVĂ şi ALTE POEME )

 

I

Ioana Maria, tu eşti acum departe,
tu ai vrut întotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.

Tu ai iubit marile pe care corăbii
plutesc zile şi nopţi la întâmplare,
şi porturile unde se întorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munţi acoperiţi de zăpezi, insule şi oraşe necunoscute,
tot ce n-a fost aici şi a fost departe,
tu ai iubit,
şi depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului şi ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârşit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toţi cei ce se desprind de ţărmuri şi se duc departe,
şi nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile mele,
când mă uitam la tine şi îţi spuneam:
Ioana Maria, eşti cea mai frumoasă floare din lume.
 
II

Ioana Maria, era o seară umedă
de Februarie
când ţi-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi
şi vreau să-ţi dau o floare.
Aşa a început, oraşul în seara aceea era o corabie
care se pregătea să plece departe
şi tu mergeai pe străzi alături de mine
pentru prima oară.
Oraşul, în seara aceea, era plin de întuneric
oameni treceau grăbiţi în toate părţile
se pregătea în lume o mare călătorie
şi noi aveam să fim luaţi şi duşi departe
fără să ştim.
Tu mergeai alături de mine
în întuneric
şi mi se părea că te aud cântând
o melodie încet de tot
mai mult pentru gândurile tale
din seara
când mergeam pentru prima oară alături de tine.
Era într-o seară de Februarie
un fantastic început de poveste,
Ioana Maria,
şi floarea pe care o ţineai în mână
era roşie.
 
III

Oraşul fusese atunci acoperit cu zăpadă
străzile erau albe şi moi
în seara aceea când dincolo de draperii grele şi roşii
dansa o femeie din ţări îndepărtate şi răsăritene.
Era seara unei reprezentaţii de gală
şi mii de oameni priveau sub lumina reflectoarelor
femeia ţărilor îndepărtate şi răsăritene,
eu singur ţineam capul în altă parte
eu te priveam pe tine, Ioana Maria.
În anul acela au trecut pe acolo
toţi oamenii mari ai lumii
sub privirile extaziate ale mulţimii,
eu singur am ţinut capul în altă parte
eu te-am privit tot timpul pe tine, Ioana Maria.
 
IV

Ioana Maria, nopţile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.
Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine
şi cum mă întorceam singur şi trist
strivind între dinţi toată amărăciunea lumii.
Au fost nopţi
când am vrut să sară în aer tot oraşul
toţi oamenii care dormeau.
Erau nopţi
când rămâneam treaz până la ziuă
singur şi încruntat
gândindu-mă la tine
şi aveam din nou şaptesprezece ani
pentru frumuseţea ta, Ioana Maria.
 
V

Ioana Maria sunt dimineţi tulburi
când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume
nori obosiţi şi murdari acoperă cerul
şi păsările trec prin aer, umede.
Într-o astfel de dimineaţă Ioana Maria
după ce toată noaptea cerul fusese sfâşiat de fulgere
şi eu de gheare lăuntrice, ascuţite şi fără milă
am venit le tine şi ţi-am spus:
e un lucru în lume Ioana Maria
pe care numai tu trebuie să-l ştii
ca şi plânsul acestei dureroase dimineţi
Tu ai ascultat Ioana Maria
erai atunci frumoasă şi tristă
şi plângeai încet
pentru acelaşi lucru.
Şi noi eram trişti, Ioana Maria
dar pentru prima oară prieteni:
mergeam pe străzi îmbrăcaţi în fulgarine
şi tu aveai în mână un buchet mare de liliac.
Era o dimineaţă de primăvară, Ioana Maria.

VI

În dimineaţa aceea
norii erau nişte draperii fantastice
falduri de plumb ale unei uriaşe cortine
care cădea deasupra oraşului
şi ne despărţea de el.
Noi eram atunci doi convalescenţi
şi şedeam cuminţi pe malul lacului
în iarba înaltă şi fragedă.

 

Să nu-mi iei niciodată dragostea!
 
(din repertoriul lui Dan Bittman)


Poţi să-mi iei tot ce am mai scump pe lume,
Să-mi iei zilele, nopţile, sau anii de vrei,
Să mă laşi singur într-un loc anume
De unde să nu pot vreodată să mă-ntorc la ai mei...

Dar să nu-mi iei niciodată dragostea,

Poţi să mă faci una cu pământul
Să mă calci în picioare de o mie de ori
Să mă sfâşii cu dinţii ş-apoi să chemi vântul
Să-mi împrăştie trupul într-o mie de zări

Dar să nu-mi iei niciodată dragostea,

Fiind c-atunci am să mor de dorul tău...
Fiind c-atunci am să mor de dorul tău
Şi zilele nu vor mai fi, din nou, aşa cum au mai fost
De dorul tău, de dorul tău!

Poţi să mă torni într-un pahar cu apă,
Să m-arunci pe fundul mării printre peşti răpitori
Să mă laşi să plutesc pe un val din Marea Moartă,
Din cer cu ploaia să-ncerci să mă cobori

Dar să nu-mi iei niciodată dragostea...

Fiind c-atunci am să mor de dorul tău
Şi zilele nu vor mai fi, din nou, aşa cum au mai fost
De dorul tău, de dorul tău, de dragul tău, de dorul tău...
CÂNTAREA
CÂNTĂRILOR (3)

O, dragostea e ţară-ndepărtată

Mirele:
„Frumoasa mea acum e-n taina-adâncă,
în pace somnu-i leagănă cununi,
abia zărită-i pasărea-i, dar lângă
suflarea ei poţi florile s-aduni.
O, voi, frumoase-ntre frumoase fete,
voi, fiice mândre din Ierusalim,
iubirea mea-i credinţa, şi ea crede:
ca draga mea, o alta nu găsim.
Iată, mă jur, să mă audă cerbii,
pe blândele gazele încă jur:
odihnei vom lăsa-o-n patul ierbii,
cu cântecele leagăn, lin murmur,
Nepreţuit iubim şi fără pată
şi-adânc ne dăruim, Înalt arzând
o, dragoste e ţara-ndepărtată
în care nu ajungem prea curând...

Frumoasa mea, sunt soarele, mă iată!
Odorul meu, ridică-te să vezi
cum iarna s-a topit şi ploaia beată
 dansează peste fostele zăpezi.
Priveşte, de sub ploi, cum râd spre tine
câmpiile şi viile-nflorind
şi roiuri, turturele şi albine
se-ntrec iubind.
 
În zare marea cerul îşi sărută,
albastre păsări se sărută-n zbor,
şi însăşi stânca-n bucurie mută
îşi aureşte proaspătul izvor.
În crângul de smochini e mare nuntă
esenţe de iubiri născând iubiri
odorul meu, te scoală, ziua-I sfântă,
sosită-i clipa marii împliniri.
Din cuibul tău, din munca despicată,
o, porumbiţa mea, soseşte-mi dar,
de muzici şiroind mi te arată, mărgăritar.
Şi frunţii mele dăruind cunună,
în dreapta mea, strălucitoare stând
s-auzi cum cerul şi pământul sună
spre tine, blând...”
 

 

DIN LIRICA UNIVERSALĂ
 

Egipt (Sec. XVI - XIV- î. Chr.):

Cântec de iubire

Eu fac tot ce inima-mi doreşte
Când sunt în braţele tale.
A te vedea este lumină pentru ochii mei.
Mă alipesc ţie, fiindcă-ţi văd iubirea,
tu, marea inimii mele.
Ceasurile mele sunt pline de veşnicie
de când dorm cu tine.
Tu ai ridicat inima mea
când zăcea în noapte.
Eu sunt bucata de pământ
în care tu îţi sădeşti florile.
Plăcut este locul pe care mâna ta l-a săpat,
pe unde ne plimbăm mână-n mână,
în răcoarea vântului de miază-noapte.
Inima mea de bucurie e plină
pentru că mergem împreună.
Ca un must e pentru mine
glasul să ţi-l aud.
Eu trăiesc fiindcă îl aud.
(Traducerea: Lucian Blaga)
Michelangelo Buonarroti
(1475 - 1564)
 
Poemul 155
(din poemele dedicate poetei Vittoria Colonna, 1490 -1574)

Destinu-mi şi splendorii tale raiul
au, doamnă, felurite
urmării, spre-a mă deprinde
între amar şi dulce să-mi duc traiul.
Dar când blândeţii straiul
îmbraci, şi-arăţi afară
splendori dorinţei mele arzătoare,
cu zbuciumul şi vaiul,
plăcerilor duşmană,
mă asupreşte soarta şi mă doare.
Iar când eşti, invers, binevoitoare
şi sufletu-ţi ascultă,
atunci nu-i mila multă!
Din râs la plâns, extremele contrare,
nu-i loc s-aline suferinţa-mi mare.

(Traducerea C.D. Zeletin)
 

WILLIAM SHAKESPEARE
Sonetul XVIII

Să te asemăn, oare, cu o zi de vară,
pe tine care mult mai dulce, blândă eşti?
În vijelie mugurii de mai se sfarmă,
scurt măsurată e vara, când în timp priveşti.
Ochiul ceresc luceşte, uneori el arde,
culoarea aurie pierde-şi-o ades.
Tot ce-i frumos de frumuseţe se desparte,
prin voia întâmplării şi-al schimbării mers.
Să nu se irosească vara ta vreodată:
frumuseţii tale vreau să-i dărui veşnic scut.
Să nu se sumeţească moartea niciodată
că-n umbra ei tu umbli, şi că te-ai pierdut.
Oameni cât timp vor respira sub stele
tu vei răzbi, trăind în versurile mele.
(Traducerea Lucian Blaga)

Sonetul CLXIV

Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:
Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,
Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,
Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii...
Ca viţa către mândrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu sevă-nbătătoare;
În mrejele-adorării te-nfăşur, te cuprind,
Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.
Noi doi suntem victime ale suavei legi,
Căci dragostea nu cată în forme-ntâmplătoare:
Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?
De ce să mă laşi acuma? Te smulgi şi te
dezlegi?
Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,
Cum am să port eu singur poverile iubirii
(Traducerea V. Voiculescu)

Sonetul CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care un minotaur domneşte ne-ndurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţile-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie;
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;
Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.
(Traducerea V. Voiculescu)
Sonetul CLXVII

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu...
Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire.
Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire
Și-o dragoste înaltă şi adâncă începu.
Se prefăcu deodată coliba în palat
Iar casnicile scule, în zâne, ca-n magie;
Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat,
Purtând puternic sceptru de vis şi poezie.
Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseţii atât biruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;
Să-ţi cucerească şi ţie în dreapta stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!
(Traducerea V. Voiculescu)

Sonetul CLXXI

Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,
Ci ca un rege cărui uşi largi I s-au deschis;
Nu strecurată-n noapte din adâncimi de vis,
Ci în lumina înaltă a marelui azur.
Abia acum descopăr măreţele-ncăperi
Ce stau deşarte-n mine cu obloane de-nchisoare.
Te aşteptau să-mi umpli tu tânărul meu soare,
Adâncul vast cât lumea cu raze de dureri...
Căci nu e fericire mai gravă decât chinul.
Şi dulcea zvârcolire să-ţi plac, să te câştig,
Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul,
La patima mea, truda mai strâns să te-nverig,
Şi inima îmi bate în mine ca un faur,
Zorind să-şi împletească un lanţ de vrăji de aur.
(Traducerea V. Voiculescu)
 
Sonetul CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Că ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă:
Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urmă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri o rochie de brocate?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să-ncapă acolo, cu ea, întreaga lume.
(Traducerea V. Voiculescu)
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.