• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 22 Mai 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 4 Martie , 2019

De 8 Martie. Vouă (florilegiu)

SUNT ARBORE-NFLORIT! SPRE TINE VIN

Mirele:
„Soseşte-mi, cântec, tu, lumină lină,
coliba noastră-i înflorit palat:
cypreşii-i sunt coloane vii. O, vină
sub cedrii cu frunzişu-ngemănat.
Un foc e-n mine, fără-asemănare,
în sânge dănţuind şi-n duh ceresc.
Soseşte-mă de ploaie şi răcoare -
o, cântecele-mi păsări, te zoresc.
Se-mbrăţişează cerul cu pământul
şi zarea se acoperă de gând -
soseşte-mi dar cu zările şi vântul,
lumina mea, adie-mă curând.
Soseşte-mă, frumoasa mea minune,
cu ierbile la glezne-n dans alin:
în cale-ţi ies. Şi arbori prind să sune:
sunt arbore-nflorit! Spre tine vin!...”

 

 

Fragmente din poemul biblic CÂNTAREA CÂNTĂRILOR (1)
Traducerea: Radu Cârneci
Regele Solomon (973 - 933 î. Chr.)
 

Lumina mea, adie-mă curând
 
„... De timp, aştept săruturile tale şi dezmierdări aştept, minunea mea,
precum un călător pe aspră cale
visează oaza însetat, să bea.
Un foc e-n mine, fără-asemănare,
în sânge dănţuind şi-n duh ceresc:
soseşte-mi dară, ploaie - alinătoare
o, cântecele-mi păsări te zoresc!
 
Se-mbrăţişază cerul cu pământul
şi zarea se acoperă de gând
soseşte-mi dar cu zările şi vântul,
lumina mea, adie-mă curând.
 
Sărută-mă cu dragoste adâncă,
o, gura ta e rodie şi vis,
e ca un vin ameţitor, şi încă
buchet de smirnă, fruct de paradis.
 
Întoarce-ţi către mine, fraged, chipul
şi sânii tăi înmugurind de dor,
cu paşii verzi să rodnicim nisipul
nepăsător.
 
Nu mă lăsa de chin şi însetare,
dă-mi gura ta de rouă-n bob sublim,
sărutul dă-mi, zeiască desfătare!
Tu, cea mai mândră din Ierusalim
Sărută-mă! Mireasmă-i al tău nume
plutind pe vânturi abur resfirat,
e cânt străvechi de patimă, anume
fecioarele şoptindu-l alintat.
 
Sărută-mă! şi părul peste mine
revarsă-ţi-l, ca iedera, şuvoi,
ca o stupină-n ploaia de albine,
amirosind a miere şi altoi...”.
 

Un trandafir de Şiraz între flori - Corul bărbaţilor tineri:
 
„Frumoasă eşti şi mândră între fete
un trandafir de Şiraz între flori
neascunşi de văluri, ochii ne desfete
şi mersul tău izvor de sărbători.
 
Căci trupul îţi e fragedă lumină,
privirea ta: seninul peste mări,
iar viersul ca privighetoarea lină
învăluindu-ne-n cântări.
 
O, lasă-ne spre chipul tău, fecioară
de slavă imn, adânc de dor oftat
de încântare, văzul să ne doară
şi sufletul să chiuie-nbătat.
 
Ci, să ne veselim! Tu ne dezmiardă
asemeni unui vin de tot vestit:
să curgă cântul, sângele să ardă
preafericit de a te fi dorit!...”.
 
 

EMINESCIENE
 
Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
 
Abea atingi covorul moale,
Mătasea sună sub picior,
Şi de la creştet până-n poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsari ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
 
O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti.

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
 
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
 
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană-
Unde te duci? Când o să vii?
 

Lacul
 
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
EA din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin la piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine ... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
 

Dorința

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor cu-n cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
 

Epistolă către Veronica Micle


Draga mea Veronică,

Te rog, puiuţul meu cel scump, să nu fii supărată pe mine că nu ţi-am scris prea multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă afund cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că gonit de ocupaţii zilnice şi nemernicii de toate felurile, abia am câteva momente seara, nu să mă gândesc la tine, căci aceasta o fac toată ziulica, dar să te sărut în închipuire măcar, dulcea mea Veronicuţă, cochetuţă şi neasemuit de frumoasă.

Mii şi mii de sărutări ţi-aş da, dar n-am cum nici măcar una; şi tot măcar una să-mi dai şi tu. Doar în gând te mângâi dulce, te sărut cu drag de o mie de ori, îţi sărut picioarele şi rămân ca totdeauna, al tău... turc cinstit şi amorezat
 
Emin Aga.

 

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR (2)
 

Şi cântă-adânc
în piatră rădăcina
 
„Spre-a nu te rătăci la alte turme,
o, tu, fecioară, mugure de dor -
prin iarba naltă, pe-ale sale urme,
către colibe iezii să-ţi cobori.
Largi şesurile vor porni să sune,
să dănţuie cu cerul peste zări,
căci tu le eşti şi le rămâi minune
frumoasă peste zori şi înserări.
Cu viersul tău înmiresmezi lumina,
iar crângurile înfloresc de vis,
adânc în piatră cântă rădăcina
din care-ai răsărit şi te-ai deschis.
O, cum veni-vor păsări să te-asculte
când aburi-vei văile cu cânt,
cum ierburile,- asemeni mării multe,
nălţa-vor imnuri verzi peste pământ...”
Se face așteptarea de mătasă

Regele:
„Frumoasa mea peste puteri frumoasă,
ce drag mi-e glasul tău plutind
pe văi!
Se face aşteptarea de mătasă,
iar aerul alintă zurgălăi.
Şi cum mi te arăţi fremătătoare
cu vălurile-n vânt, te-asemui iar
focoasei mânze fără-asemănare,
purtând pe faraon în splendid car.
Căci trupul tău e fragedă lumină,
privirea ta: seninul peste mări,
iar glasul, o privighetoare lină,
sublim învăluidu-ne-n cântări.
Obrajii tăi mai gingaşi decât luna,
urechile: petale cu cercei,
şi gâtul pur de rouă, sub cununa
mărgelelor chemând a clopoţei.
O,cum eşti vrednică să porţi podoabe,
eu, faur mă voi face, măiestrind
cu mâinile-mi, a mângâiere roabe,
lănţuge şi colane-ntraurind.
Şi vei porni către altar stăpână,
pe umeri cu văzduhul înstelat,
cu soarele pe frunte drept cunună,
iar eu, spre slava ta, îngenuncheat...”


POEŢI ROMÂNI CONTEMPORANI

Măicuţei!
de Lucia Stegărescu (liceană din Chişinău)

Sunt un cuvânt rănit de soare
Cu dorul răstignit în mare.
Mă descompun în două şoapte;
Sunt ca o ziuă fără noapte.
Şi lacrimile mă apasă...
Te rog măicuţă, ia-mă-acasă.
Mi-e inima însângerată
Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.
De-ai şti de câte ori am vrut
S-alerg spre tine peste Prut
Dar pusu-m-au s-aştept la Vamă
Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.
Mi-a ars şi dragostea în foc
De când lui Dumnezeu mă rog.
Când vin la tine nu suport
Să mi se ceară paşaport.
Şi sufletul, mamă, îmi plânge
Că-s sânge din al tău sânge.
Când tu eşti tristă eu suspin
Când sufăr eu tu zaci în chin.
Adesea lumea mă întreabă:
Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărţită pe nedrept
De la al mamei sale piept?
Şi le răspund cu jale grea
Că România-i mama mea
Că tată-mi este tricolorul
Iar fraţi mi-s muntele cu dorul
Mă poartă marea prin cuvinte...
Dar eu le spun ca şi-nainte:
Un singur vis, mamă, m-apasă
Să vii şi să mă iei acasă.
Poeme de Lucian Blaga
 
Din părul tău

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

 
Izvorul nopţii

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.