Corespondenţă exclusivă din Paris: Declinul Intelectului

«Centenarul Revoluţiei ruse din octombrie 1917 pare să nu fi fisurat placa de plumb care apasă atît de greu pe groapa comună a victimelor universului concentraţionar marxist» scria de curînd o revistă occidentală sub semnătura lui St. Courtois. Şi textul continuă spunînd c-ar fi trebuit să se insiste pentru ca un tribunal internaţional să judece cei opt zeci de ani de crime atroce săvîrşite în spatele Cortinei de Fier (cam tîrziu, dar fie…).
Şi aceasta pentru că Shoah-ul ovreiesc continuă să apară în mass-media ca o paradigmă a barbariei moderne, ocu­pînd tot spaţiul mediatic rezervat percepţiei terorii de masă din secolul 20; crimele imputate naţional-socialismului rămînînd astfel să ascundă în continuare tot ce s-a petrecut în tainiţele gulagurilor sovietice şi răsăritene.
Păcat, pentru că din cauza acestei măşti ocultante, comunismul părînd, azi, mort, mai subzistă totuşi, cu tot ceea ce l-a făcut atunci, politic posibil.
Să ne gîndim numai la cît se bate toba mass-mediei pe seama «Drepturilor Omului», a «corectitudinii politice» şi a atîtor alte toleranţe bine motivate ştiinţific. Cît de bon ton este să se audă vorbind de Drepturile Omului trium­fătoare în întreaga lume în aşa fel încît în nici un partid şi în nici o ţară – decît poate în Coreea de Nord – nimeni să nu poată uita de ele (deşi atît de încălcate pe alocuri încît se uită că homo hominis lupus este încă de actualitate).
De altfel, în această Declaraţie a Drep­tu­rilor Omului de la care au trecut două sute de ani (votată fiind la 26 august 1789) toţi deputaţii Constituantei de atunci erau convinşi – zice-se în preambulul ei – că uitarea sau dispreţuirea acestor drepturi ar constitui de fapt cauzele nenorocirilor publice.
Bun, dar iată că acum, la două sute de ani de la apariţia acestei legi, se aude că-n tot acest timp s-au petrecut (şi încă se mai petrec) în Istoria omenirii cele mai mari crime, violuri, siluiri, torturi şi masacre. Şi făcute de cine? De Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Castro, Tito, Dej şi slujitorii lor. Toţi aceştia constituind avangarda intelighenţiei politice contemporane din Oraşele Lumină: Paris, Berlin, Zurich, Moscova, Beijing sau Phnom Penh. Şi toţi în cor, obsedaţi de putere sau de detronarea divinului, factor supraordonator al firescului, în ve­derea înlocuirii lui cu cel mai luciferic «cult de sine», mascat în forma di­verselor ideologii.

Cultul omului devenit zeu, Conducător, Fuhrer, Tătuc, Preşedinte sau altă specie de binefăcători bipezi, în cea mai bună dintre lumile posibile (Huxley). Şi cu ce logică? Logica individului care nu trebuie să se preocupe decît de adevărul şi de binele lui. Logica şi adevărul unor făpturi definite doar prin ceea ce au, nu prin ceea ce sunt: pluralitate de genia­lităţi caduce de ucigaşi cu faimă re­voluţionară în numele şi-n contul «Drepturilor Omului». Ale unui om fără cap, picat în apele unei lumi desăvîrşite de contractualismul şi libe­ra­­lismul economic mondialist.

O lume însă cu «drepturi» de partid stăpîn asupra colectivităţii strivite de jugul entităţii colective. Mai ales în ţările occidentului, desprinse de Dumnezeu şi pornite împotriva sistemelor şi a structurilor încă nedescumpănite de idei revoluţionar-corozive. De la 1793 şi pînă-n zilele noastre, de la Robespierre şi pînă la Lenin (spun francezii cu spirit neadormit de sirenele iluministe) şi de la Stalin la Pol Pot, istoria n-a fost în viaţa politică decît ură, ambiţie şi proiecte în care se urmărea continuu stabilirea peste tot a unei teocraţii fără Dumnezeu care să zdrobească în om orice năzuinţă de a-şi căuta binele în afara organizării materiale a lucrurilor.
Numai că, de la ideea insurecţiei proclamate împotriva ordinii naturale a lucrurilor, trecîndu-se uşor la voinţa de a reface lumea potrivit acestor idei insurecţionale se ajunge uşor la decizia ca cei ce nu s-ar conforma acestora să fie consideraţi inamici şi distruşi rînd pe rînd.
Or, reducînd astfel omul – cum a făcut Pol Pot în Cambogia sau Partidul Co­munist în România prin experimentul din închisoarea Piteşti în anii 1948-1952 – prin golirea lui de tot trecutul şi de toate credinţele sale pentru a recu­noaşte-n final că adevărul nu-i decît ceea ce consideră Partidul că ar fi, adică o adecvare totală a lui la ideologia în curs.
Proces anevoios, însă, pentru realizarea căruia fiind nevoie şi de anumiţi oameni în stare de a face aşa ceva prin supliciu şi tortură. Dar s-au găsit totuşi destui care să-ncerce acestea pentru realizarea experimentului pe subiecte umane refractare: lagărele-laboratoare din gulagurile răsăritene (lagărele din Kazahstan, Karaganda şi Kolîima) oferind suficiente exemple.

Iată ce spune şi Soljeniţîn despre acest capitol, palmares al «binefacerilor sovie­tice»: Treptat, din secol în secol, oamenii au ajuns să se convingă prin propria suferinţă de felul în care distrug revoluţiile caracterul organic al societăţii, cum ruinează ele cursul natural al vieţii, cum anihilează cele mai bune elemente ale populaţiei, dînd curs liber de desfăşurare doar celor mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; doar cîţiva descurcăreţi fără scrupule putînd face aceasta prin crime, prin sărăcirea şi degradarea generală a populaţiei.

Luînd şi exemplul revoluţiei franceze (ca să nu vorbim doar de cea rusă), ce a făcut ea? S-a desfăşurat în numele unei lozinci contradictorii: «Libertate, Egali­tate şi Fraternitate», pentru ca, în viaţa socială, libertatea şi fraternitatea să se excludă reciproc, libertatea distrugînd egalitatea socială (acesta fiind şi rolul ei primordial), dar şi egalitatea făcînd acelaşi lucru cu ea. Altfel, nu s-ar putea asocia. Iar despre fraternitate, ce să mai spunem, căci nici ea nu face parte din aceeaşi familie, fiind doar un simplu adaos nominal la sloganul revoluţionar iniţial.
Şi apoi, în urma ulteriorului adaos final: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte? Cum să-i mai poţi dori vreunei ţări o revoluţie de acest fel ? Fie ea şi cu mănuşi!
Iar dacă am trece de la politic la gîndirea pură, cum s-ar mai putea face într-un eseu, am putea stabili şi genealogia ideologică a demersului revoluţionar. Şi-n aşa fel încît, pînă ajungem la Marx şi Lenin, desăvîrşitorii revoluţiei, des­co­perim că, pe plan intelectiv, rădă­cinile acestei revoluţionare răsturnări de lucruri, ale acestui mod de a gîndi, se trag din Cogito-ul cartezian, din acea punere la îndoială a totului şi a toate, ca bază a existenţei. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist) spune Des­cartes (1596-1650).

O altă gîndire era însă premergătoare cartezianismului, în care existenţa li se revela oamenilor într-un ritm potrivit cu experienţele lor seculare în care nici vorbă de cogito-ul lui Descartes şi nici de îndoiala lui. Îndoială în urma căreia singura realitate existentă sigură să fie cea a omului, a insului autonom, singurul stăpîn al lumii.
Or, cu această modificare a demersului cunoaşterii, inteligenţa umană, autar­hică, integrîndu-se în sisteme ideolo­gice, ajunge în plan istoric la concluzia că lumea cu lucrurile ei, nu mai este ceea ce este, ci doar ceea ce vreau sau gîndesc Eu să fie.
Şi cu acest individualism deşănţat, unde n-a mai rămas urmă de adecvare a inte­lectului cu lucrul, inteligenţa umană suferă prima cădere, în democraţia modernă. Democraţie care, pentru a funcţiona, are nevoie neîncetat să exacerbeze spiritul de partid, de sistem, marcînd însă cu aceasta puternic realitatea.
Şi astfel, filozofia, opera egoului însingurat, a împins şi mai departe eliberarea insului de realul pur. Iar prin Emma­nuel Kant (1724-1804) care susţine că gîndirea modernă se dezvoltă autonom prin legi care-i sunt imanente, neavînd alt fundament înafara ei, apar faimoasele categorii ale intelectului, care încorsetează şi mai tare realitatea, în judecăţi de cantitate, relaţie şi modalitate; şi prin care morala socială îşi pierde orice justificare devenind utilitară doar prin conformism.
Mai apoi, Hegel (1770-1831), prin Fenome­nologia Spiritului, desăvîrşind demersul cartezian, afirmă autonomia absolută a gîndirii ca fiind singura rea­­litate a lumii şi, dezvoltîndu-se nu după legi ale unui subiect creator permanent, ci datorită dinamismului dialecticii imanente gîndirii. Iar dacă, la toate acestea, se adaugă şi abilitatea lui Karl Marx de a raporta tot acest demers inte­lectiv doar la materialitatea lumii, se ajunge la monstruozitatea unor politici, care a înscris cu milioane de victime în istoria contemporană actul de naştere al comunismului care umbla prin Europa ca un strigoi, răspîndind speranţe unora şi nu puţine spaime altora.
Analizînd astfel marxismul apărut cu contribuţia atîtor mari gînditori ca Descartes, Kant, Hegel – mai ales – şi Marx, nu-ţi vine să crezi cum de s-a putut degrada în aşa hal intelectul european! Să se nege el, în genuitatea lui, cu explicarea apariţiei sale din nimicul îndoielnic al unui leneş ins egolatru (Descartes), ni se pare bizar. Şi atunci, dacă un Oswald Spengler vorbeşte de un Declin al Occiden­tului, de ce nu s-ar putea vorbi şi de un declin al intelectului său?


În opinia noastră însă, fie el, adevărul, o adecvare a intelectului cu lucrul, fie doar un produs al devenirii ca ceva ce apare pe acest parcurs, consecinţa acestei tărăşenii intelectuale e deo­sebit de dramatică. Pentru că, dacă viaţa în sine nemaiavînd valoare decît trăită, această trăire a ei se va face doar în funcţie de anumite criterii
ideologice de partid.
Şi atunci ce s-ar mai putea alege din buchetul libertăţii cu fraternitatea şi egalitatea? O degradare totală a omului pe care, transmutîndu-l ştiinţificii biologici de partid dintr-o postură în alta, cine să mai poată recunoaşte o făptură a Domnului Dumnezeu?
Iar dacă s-ar mai putea ieşi sau scăpa din această încîlceală socio-politică cu iz ştiinţific, ce s-ar mai putea face ca omul acesta cu intelectul atît de „declinat” sau deranjat să-şi mai revină în fire, să-i vină mintea la cap?
Nimic altceva decît să-şi ispăşească dramatic rătăcirile intelectuale şi să revină la recunoaşterea ordinei divine-fireşti a lucrurilor.
Pentru că fără această recunoaştere, în lume nu s-ar mai putea pune problema reconcilierii omului cu sine şi cu ea în nici un fel. Părerea noastră.

„Acum, la două sute de ani de la apariţia acestei legi, se aude că-n tot acest timp s-au petrecut (şi încă se mai petrec) în Istoria omenirii cele mai mari crime, violuri, siluiri, torturi şi masacre. Şi făcute de cine? De Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Castro, Tito, Dej şi slujitorii lor. Toţi aceştia constituind avangarda intelighenţiei politice contemporane din Oraşele Lumină: Paris, Berlin, Zurich, Moscova, Beijing sau Phnom Penh. Şi toţi în cor, obsedaţi de putere sau de detronarea divinului, factor supraordonator al firescului, în ve­derea înlocuirii lui cu cel mai luciferic «cult de sine», mascat în forma di­verselor ideologii”.