• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 20 Noiembrie , 2015

Corespondenţă din Paris: „Nu ne punem întrebarea «dacă» va mai fi vreun atentat, ci «când» şi «unde» va mai fi”

Oraşul luminilor şi al iubirii a ajuns oraşul morţii. Din acea zi de vineri 13, teroarea s-a instalat în Franţa şi se întinde încet, dar sigur, peste întreaga Europă. Declaraţia preşedintelui Hollande „suntem în război”, s-a adeverit. Asalturi, focuri de armă, urmăriri, tentative de atentate. Curaj şi frică, tristeţe şi solidaritate. Un amalgam de sentimente şi evenimente după care Europa nu va mai fi la fel. Cum resimt însă francezii de rând situaţia din Paris? Dana Konya Petrişor, descendentă a familiei Negruzzi, stabilită de ani buni în Paris, a pregătit în exclusivitate pentru GAZETA de Maramureş o relatare „la cald” despre evenimentele din Franţa.

 

„Greu de spus ceva, acum, la cald, despre ce se întîmplă în capitala Franţei, în aceste zile...

Din acea seară blestemată de vineri 13 noiembrie, în care 129 de oameni nevinovaţi şi-au aflat sfârşitul şi până astăzi, miercuri, 18 noiembrie, când forţele speciale au dat un asalt spectaculos în oraşul Saint Denis, care s-a soldat cu şapte suspecţi arestaţi, unul doborât, una care s-a aruncat în aer şi mai mulţi ostaşi răniţi, naţia franceză încearcă să-şi afle reperele.

 

Preşedintele Hollande a declarat că suntem în război şi e drept că aşa ne şi simţim. Nu ne punem întrebarea „dacă” va mai fi vreun atentat, ci „când” şi „unde” va mai fi. Exact ca pe vremea războiului pe care eu l-am prins şi când nu se punea problema „dacă” va mai cădea vreo bombă, ci „când” şi „unde” va cădea. Dovada, acţiunea de astăzi, datorată unor informaţii despre un atentat care se pregătea pentru a avea loc în plin Defense, acest oraş de zgârie-nori în care muncesc mii de oameni, nod de transporturi în comun, de suprafaţă şi subterane şi de uriaşe unităţi comerciale.

Pe de altă parte, această încercare cu totul ieşită din comun a avut ca rezultat o reacţie cu totul opusă celei dorite de terorişti. Aceştia au, desigur, drept scop nu numai să ucidă, ci să şi... terorizeze.

Or, deşi populaţia a fost îndemnată, încă din prima zi, să nu iasă din casă decât în caz de nevoie, să nu se adune în grupuri, să fie extrem de prudentă, o lume şi-un pământ s-a adunat, fie în locurile unde au avut loc atentatele, fie în Place de la Republique, pentru a aprinde lumânări, a depune flori sau, pur şi simplu, a fi împreună pentru a-i plânge pe cei morţi şi a-i încuraja cu gândurile şi rugile lor, pe cei 352 de răniţi, dintre care aproape o sută se zbat între viaţă şi moarte. Zi de zi, seară de seară şi chiar şi noapte de noapte, mii de oameni nu s-au lăsat duşi din locurile unde se aflau pentru a se reculege.

 

Luni, la ora 12, când a avut loc minutul de reculegere, ţara a încremenit, fiecare dintre noi oprindu-se acolo unde l-a surprins momentul. În locurile de mare adunare, după ce minutul s-a scurs, nimeni nu s-a mişcat din loc, de parc-ar fi fost loviţi de o vrajă. Iar când au ieşit din acea înmărmurire, a fost pentru a intona Marseilleza.

 

De altfel, trebuie să recunosc că, în 30 de ani de când mă aflu în Franţa, niciodată nu am auzit imnul naţional francez cântat atât de mult şi cu atâta convingere. Cred că îl aud în fiecare zi, mai mult decât în toţi cei 30 de ani la un loc.

Nici tricolorul francez nu era prea des desfăşurat, în afară de cel de pe clădirile administrative, unde flutură în permanenţă, alături de cel european. Pe case particulare nu l-am văzut nici măcar de 14 iulie, ziua naţională a Franţei. Or, de cinci zile încoace, mă întreb de unde au ieşit deodată atâtea mii de drapele tricolore. Franţa a descoperit deodată un sentiment de care uitase: patriotismul.

Ca să nu mai vorbim de solidaritatea internaţională, care desigur că ne-a emoţionat profund. Nu numai faptul că parcă întreg pământul s-a îmbrăcat, în câteva ore, în culorile Franţei, de la opera din Sidney până la Cristosul din Rio, dar, cu ocazia meciului de aseară, de la Londra, toate ziarele engleze au publicat Marseilleza în formă fonetică, pentru ca tot statul s-o poată cânta pe stadionul luminat în albastru, alb şi roşu. Şi într-adevăr, 72.532 de spectatori au ţinut un minut de reculegere, după care au intonat imnul francez, care cum a putut.

 

În seara de duminică, pentru slujba oficiată la Notre Dame pentru victimele barbariei, 2000 de oameni se aflau în catedrală şi alte câteva mii în piaţa din faţa ei. Ore întregi au stat, asistând la oficiul religios şi s-au rugat pentru cei loviţi de sălbăticiunea oarbă.

Vineri, suflarea musulmană va lua parte la rugăciunea ce va avea loc la moscheea din Paris, în memoria celor dispăruţi sau loviţi de cei care fac tocmai din Allah un pretext pentru a ucide. Populaţia musulmană se simte atacată din toate părţile: din partea teroriştilor care au masacrat, fără nici o deosebire, tineri de naţionalităţi şi religii diverse, printre care şi musulmani; şi din partea populaţiei franceze, care-i priveşte cu mânie sau cu teamă.

Vecina mea, compatrioată cu Moise Yeboua, maramureşanul nostru din Coasta de Fildeş, a venit plângând la mine, tristă ca noi toţi, dar şi cu o profundă convingere: „asta e lucrarea diavolului, care vrea să semene moarte şi ură, dar nu va reuşi, fiindcă bine ştim cu toţii că Dumnezeu este cel mai puternic şi va zădărnici toate planurile celui rău”. Cred că asta este convingerea majorităţii populaţiei franceze, cel puţin a celei cu credinţă în Cel de Sus.

Asta însă nu ogoieşte durerea celor ce-au pierdut pe cei dragi. Dac-ar fi să ne gândim măcar noi, românii, la Ciprian – nepot al preotului martir al neamului nostru, Gheorghe Calciu Dumitreasa – şi la Lăcrămioara lui, cu care aveau un copilaş de 18 luni, care nu-şi va cunoaşte niciodată părinţii...

Şi câte familii au rămas fără copiii lor! Şi câţi copii au rămas fără părinţi ! Şi câţi betegi vor mai rămâne, chiar dacă bilanţul morţilor nu va mai creşte, printr-o minune!

 

Acum, când vă scriu aceste rânduri din Paris, oraşul Saint Denis continuă să fie securizat, localnicii sunt ferecaţi în casele lor, regii Franţei din basilica alăturată şi-au regăsit liniştea şi aşteptăm urmarea...”.

 

„Nu ne punem întrebarea «dacă» va mai fi vreun atentat, ci «când» şi «unde» va mai fi. Exact ca pe vremea războiului, pe care eu l-am prins şi când nu se punea problema «dacă» va mai cădea vreo bombă, ci «când» şi «unde» va cădea”.

Dana Konya Petrişor

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.