Colţu’ meu / O rimă cu os

Nu pot nominaliza din motive ce ţin de o oarecare decenţă şi din cauza acelei cutume care spune că noi, presa, suntem imparţiali şi dorim să aducem în faţa maramureşenilor doar lucruri interesante, bune, corecte, frumoase, care să dea speranţă, să ne facă să visăm că albinuţele zumzăie cu hărnicie, că licuricii luminează tunelul ce duce spre nimic, iar parlamentarii care vor ieşi din cărţile alegerilor vor fi feţi frumoşi, vor avea paloşul dreptăţii în mâna dreaptă, pentru cei dreptaci şi papirusul cu cele zece proiecte pentru Maramureş în mâna care nu are paloş. E greu!

Credeţi-ne că este o mare problemă în a spune care… Sunt câţiva care au fost şi pot fi oameni de nădejde, dar ce ne facem cu cei care doresc, dar nu au cu ce. Adică ei au cu ce, dar mă refer la chestiile alea pe care le pun la bătaie când e vorba de a fi un tip hotărât, drept şi cinstit. La senatori e cam mare înghesuiala, iar pretenţiile unora sunt de-a dreptul hazlii.

M-am întrebat de multe ori ce te poate determina să continui atunci când vezi că mulţi oameni îţi spun că a venit momentul să te retragi, sau că este momentul să nu intri în horă. Nu am aflat, pot bănui că este vorba de avantaje materiale, dar asta e o chestie relativă.

Probabil este vorba şi de un orgoliu nemăsurat, şi de o credinţă oarbă în posibilităţile respectivului. Sunt unii care se trezesc dimineaţa, fug la oglindă şi se minunează ce frumoşi, deştepţi şi puternici sunt, fie că sunt mici, fie că sunt înalţi. Unii au datorii spre ceilalţi, din toate categoriile, datorii de onorat din acelaşi motiv. Preaplinul stă să curgă pe jos. Jegos! E! Am făcut şi eu o rimă.