Colţu meu. Dor de normalitate

După un an catastrofal, un început de an în aceeași notă.  Pandemia asta nenorocită ne-a aranjat pentru o perioadă lungă  de timp. Nimic  din ce  a  fost - obiceiuri, obiș­nuin­țe, dorințe - nu mai există. Mergi pe  stradă cu masca pusă re­gulamentar și ești atent la  ceilalți. Nu mai vezi un afiș nou, o vitrină  reamenajată. Nici nu te mai interesează. Când auzi că tușește cineva, fiind la rând undeva, ieși și pleci. În magazine te duci, ca un automat, la raftul cu dezinfectanți să vezi ce a mai intrat. Spălatul pe mâini a devenit un automatism, nu că  ar fi ceva rău, dar parcă suntem niște roboței ce execută un program.
De mers în excursii parcă nu îți mai vine. Deși te gândești cu plăcere la vacanțele trecute, oriunde ar fi fost făcute, acum te-ai duce și nu prea. Te gândești la același lucru, obsedant. Virusul și pandemia. Și toată  această ne­bunie a avut și efecte, poate, pozi­tive. Nu te mai uiți la televizor. Ore în șir. Pe toate canalele, știri despre și cu virus, despre vaccin și despre cum văd românii pandemia. Discuții la nesfârșit, fără cap și coadă, despre același lucru.
În acest context, este greu de făcut un plan, așa cum se făcea la început de an.  Ca  atare, stai acasă și aștepți ca totul să revină la normal. Unii spun că normalitatea, care va veni, nu va mai fi ca aceea de dinainte de pandemie. Poate. În rest, liniște și pace. Doar la ame­ricani sunt probleme incredibile, greu de văzut, acceptat, înțeles.  Cel care încă e la butoanele vali­zei speciale trebuie să plece
departe. Susținătorii lui din Ro­mânia, cei cu teoriile conspira­ționiste, au dispărut din spațiul public. Mai este una cu gură mare ce a ajuns prin Parlament, dar devine neglijabilă.
Poate se va vota și bugetul ăla odată, ca să se poată face plățile nor­male, ca economia să por­neas­că. Deci, nu ne dorim nimic special.